Este ceva greșit în tendința tinerilor căsătoriți de a trăi separat de părinți?

Putem aborda această situaţie din două perspective. În primul rând, în timpul nostru, când am devenit atât de slabi, egoişti şi neputincioşi în ce priveşte răbdarea aproapelui, convieţuirea mai multor generaţii nu este folositoare. Ceea ce era bine pentru o familie ţărănească din secolele al XVII-lea, al XIX-Iea sau chiar de la începutul secolului al XX-lea, astăzi nu mai este valabil. Este totuşi bine ca tinerii să locuiască în apropiere de părinţi, dar să aibă fiecare gospodăria sa.

În al doilea rând, dacă nu există nici o altă soluţie în privinţa locuinţei, atunci trebuie căutată o soluţie de convieţuire paşnică. Aceasta este prima condiţie care trebuie îndeplinită şi fără de care nu se poate vorbi de o eventuală apropiere sufletească.

Multe necazuri se întâmplă atunci când această condiţie a convieţuirii paşnice nu este îndeplinită, când ea este trecută cu vederea sau atunci când socrul sau soacra aşteaptă din partea ginerelui sau a nurorii dragoste deosebită: „Dacă îl iubeşti pe fiul nostru, să mă iubeşti şi pe mine, ca pe mama sau tatăl tău!”. Numai că tinerii nu ne-au ales pe noi ca socri şi de aceea corectitudinea reciprocă, dialogul despre ce putem permite şi ce nu, iar nu scurtarea distanţei dintre noi pot fi mult mai utile decât apropierea artificială.

Fiind reţinuţi în manifestarea dorinţei noastre ca ceilalţi să ne iubească, putem să dobândim mult spor pentru calea noastră spre mântuire. Abia mai târziu, atunci când măsura respectului şi a convieţuirii paşnice este atinsă, putem să ne gândim şi la ceva mai mult, dar nu mai devreme.

(Pr. Maxim Kozlov, Familia – ultimul bastion: răspunsuri la întrebări ale tinerilor, traducere din limba rusă de Eugeniu Rigoti, Editura Sophia, București, 2009, p. 299)

Vezi și: Este obligatoriu să respecţi soacra și socrul ca pe mama și pe tata?