Este o greşeală să construieşti o relaţie pe nişte motive imediate – să fie o lună de miere şi o viaţă de amar. Trebuie gândit dacă rezistă la toate greutăţile binecuvântate ale căsătoriei. Prin urmare trebuie să vezi într-o iubită, de la început, când poţi să judeci – pentru că dacă te-ai îndrăgostit, nu mai judeci limpede ‒ nişte lucruri pentru viitor, până la sfârşitul vieţii. Deci este dezavantajul celui care se îndrăgosteşte prost, pentru că a văzut ceva superficial; el nu mai simte frumuseţea aceea grozavă a iubirii. Trebuie să o iubeşti, să urmăreşti pacea în familie. Pacea e mai mare decât dreptatea de patru ori. Are şi ea (femeia) uneori îndrăzneală şi un punct de vedere. Nu trebuie să o desconsideri! „Nu prea văd eu cum ai dreptate, dar prea mult te iubesc, ca să te contrazic!”. Dreptatea ta e foarte subiectivă şi atunci n-are rost ca să ţi-o cauţi mereu. Numai aşa poţi fi armonios.

Ieşirea din armonie creează stridenţe. Că dacă ar fi vorba aşa, un mărăcine nu-l târăşti după tine apucându-l de vârf, că-l vei lua în răspăr, ci îl vei apuca de cotor. Aşa fac şi oamenii când se ceartă, apucă mărăcinele de vârf!

Vedeţi, iubirea leagă totul. Acesta e simbolul verighetei. Eşti obligat să o iubeşti cu toate forţele – bineînţeles, la măsură, nu cât pe Dumnezeu – iar ea este obligată să se supună. A o iubi permanent şi adevărat nu e uşor. Deci trebuie văzut în soție marele ideal împlinit alături de ea.

(Părintele Arsenie Papacioc, Despre armonia căsătoriei, ediţie îngrijită de Ieromonah Benedict Stancu, Editura Elena, Constanţa, 2013, pp. 55-56)