Ceea ce caut este faptul de a trăi orice situaţie dinăuntru, de a mă dărui total fără totuşi să mă las robit de ea. Punctul esenţial pentru mine este să nu-mi pun niciodată întrebarea care va fi rezultatul a ceea ce fac: acesta este lucrul lui Dumnezeu. Singura întrebare pe care mi-o pun mereu este aceasta: “Ce trebuie să fac, ce trebuie să spun, acum, în acest moment?”. Singurul lucru pe care-l pot face este, în fiecare clipă, să fiu eu însumi atât cât este posibil, apoi să-L las pe Dumnezeu să se servească de mine, la nevoie chiar împotriva mea!

Ori de câte ori vorbesc, o fac cu întreaga convingere şi credinţă pe care o am. Mizez întreaga mea viaţă pe cuvintele mele. Ceea ce are importanţă este nu faptul de a spune cutare sau cutare cuvânt, ci acela de a atinge nivelul convingerilor personale ale celor cărora ne adresăm. Aceasta este baza oricărei comunicări, locul întâlnirilor adevărate. Dacă cineva voieşte să mă ridiculizeze, cu atât mai rău! Dar dacă cuvintele mele aprind în interlocutorii mei o scânteie care face posibil dialogul, aceasta înseamnă că lucrul despre care vorbim are pentru noi o foarte mare importanţă.

(Antonie Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, p. 13)