Astfel este, de exemplu, experienţa unui mare pictor, a unui mare muzician, ce se exprimă în ultimă instanţă prin opera sa de artă, prin muzică. Experienţa din care acestea purced ne este inaccesibilă nouă, însă ea ajunge cumva până la noi. Asupra acestui aspect mă voi opri şi voi încerca să arăt modul în care întâlnirea cu credinţa poate avea loc prin intermediul unui om, om pe care l-am întâlnit şi ne-a vorbit sau a lăsat o mărturie scrisă.

Unde se termină experienţa şi unde înce­pe credinţa?

Dacă susţinem faptul că la baza credinţei stă experienţa, atunci cum le putem deosebi una de alta? În operele Sfântului Macarie cel Mare, părinte al Bisericii din vechime, care a trăit în secolul al IV-lea în Pustia Egiptului, găsim un fragment în care se încearcă aflarea toc­mai acestui moment, în care experienţa se transformă în credinţă. Aici se vorbeşte despre o foarte profundă şi zguduitoa­re experienţă de apropiere de Dumnezeu în timpul rugăciunii, cunoscută sau trăită de el şi de împreună-nevoitorii săi. Se relatează că în momentul rugăciunii adânci omul se desprinde de conştiinţa a tot ce este pămîntesc, încetează chiar să se conştientizeze pe sine şi trăieşte doar o cucernică frică, dragoste, închinare, bucu­rie, triumful întâlnirii cu Dumnezeu, Care îi străbate întreaga conştiinţă, toate trăi­rile, tot trupul, nelăsând nici o posibilitate de a se vedea pe sine, de a examina ce se întâmplă cu sine. Pe durata acestei experi­enţe omul nu ştie, desigur, ce se întâmplă cu el. Şi nu doar o experienţă religioasă se poate derula astfel; există momente în viaţă când întâmplarea ne cuprinde într-atât de mult, este atât de zguduitoare, încât nu ne lasă nici o clipă în care să realizăm ce se petrece cu noi, să ne amintim de noi. Se întâmplă astfel în cazul unor acci­dente rutiere, în momentul unei bucurii ce ne cutremură adâncul fiinţei sau la o durere ce ne străfulgeră inima.

Întorcându-mă la experienţa Sfântului Macarie: el spune că atâta timp cât te afli în limitele acestei experienţe nu poţi realiza nimic în afara lui Dumnezeu. La un moment dat însă Dumnezeu se îndepăr­tează parcă şi atunci te simţi în starea unei bărcuţe (o imagine foarte frumoasă după mine) pe care marea a lăsat-o pe ţărm şi s-a retras. Cu câteva clipe în urmă bărcuţa se legăna încă pe apă, iar acum odihneşte pe nisip. Iată, acesta este momentul când omul nu mai este purtat de experienţă, deşi fiorii şi ardoarea experi­enţei mai persistă încă; când omul este absolut convins de realitatea experienţei sale, deşi în acel moment el nu o trăieşte. Iată clipa în care experienţa se transformă în credinţă, în certitudine. Şi omul acesta are tot dreptul ca, trăindu-şi mai departe viaţa, să afirme: eu am trăit asta, eu ştiu că există. Poate fi vorba despre o experienţă religioasă, despre o groază, o bucurie, o durere: ele au avut loc, apoi s-au îndepărtat, însă încrederea că ele există nu va mai putea fi zdruncinată în om.

Surprindem aici trecerea de la experienţă la credinţă; despre o asemenea credinţă omul poate vorbi cu o încredere înflăcărată, absolută, poate vorbi convingător, căci vorbeşte despre ceea ce ştie, despre ce a cunoscut până în măduva oaselor, până la frângerea inimii.

”Acest om cunoaşte cu adevărat”

Noi aparţinem însă comunităţii, omenirii, în jurul nostru există alţi oameni, iar noi nu epuizăm prin noi nici o experienţă umană, inclusiv religioasă; avem foarte multe în comun cu alţi oameni, însă o experienţă dată fiecare a trăit-o în alt fel: cineva o deţine mai mult, cineva, mai puţin; iar datorită comunicării din­tre noi, prin faptul că formăm un tot întreg, experienţa unora devine şi experienţa altora; la fel cum conştiinţa frumosului sau a dreptăţii devine o moştenire a întregii umanităţi prin intermediul unui om care a reuşit să le trăiască cu forţă extremă şi să le exprime cu o extre­mă frumuseţe şi convingere. Există genii ale spiritului, ale cugetului, ale artei, care pot realiza prin muzică, artă sau prin viziunea lor ştiinţifică ceea ce un om de rând nu poate realiza, dar credem acestora întrucât le simţim forţa de convingere a cuvintelor, întrucât aceste cuvinte pătrund în sufletul nostru şi sunt percepute ca adevăr, pentru că deţinem deja o comuniune în experienţă, chiar dacă experienţa lor o întrece cu mult pe a noastră.

Despre acest domeniu al credinţei putem vorbi doar cu o anumită precauţie, indicând asupra faptului că aici se încheie experienţa mea personală, care de aici devine, creşte la o experienţă comunitară ce aparţine grupului de oameni din care fac parte. Astfel a fost experienţa apostolilor care a ajuns până la noi. Apostolul loan spune: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii". Şi, întrucât noi avem o experienţă parţială înrudită cu a lor, ne putem încrede în experienţa lor, care este mai bogată, mai exactă. Și sunt cuvintele lui Hristos. În Evanghelia de la loan citim spusele Mântuitorului: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vă­zut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut." Primim mărturia Sa nu din motivul că El vorbeşte despre lucruri despre care nu avem nici o închipuire, ci pentru că există alte motive să-L credem; şi primim acest cuvânt al Său, poate încă de nepătruns pentru noi, deoarece altele ce au fost spuse de El sunt, în limitele experienţei noastre, şi adevăr, şi dreptate, şi descoperire.

Iată modul în care prin intermediul altui om poate ajunge credinţa până la noi sau, cel puţin, poate apărea întrebarea; nu vom crede neapărat dintr-odată, însă, întâlnind acest om şi această mărturie - iar această mărturie, mai exact, mărturia personalităţii sale, este convingătoare -, putem sau să o primim şi să spunem: „acest om cunoaşte cu adevărat; mă voi strădui să ajung la experienţa lui", sau, deja în baza prejudecăţilor, a ideilor preconcepute să-l ferim din calea noastră şi să spunem: „ceea ce este dincolo de limitele experienţei mele este o aiureală. Acesta este un dement şi trebuie înlăturat." Un om al ştiinţei nu va proceda niciodată astfel, ci doar un nebun.

(Fragment extras din cartea Antonie Bloom - Despre îndoială și credință, Editura Cathisma, 2007)