Cu binecuvântarea mitropolitului, Părintele David chema la Mitropolie trei-patru preoți în fiecare săptămână. Săvârșeau slujbele la subsol, acolo unde Părintele David amenajase locul ca pe o mănăstire. În fiecare dimineață săvârșeau Sfânta Liturghie, după-amiaza Vecernia, seara Pavecernița, iar în celelalte ceasuri discutau despre ceea ce trebuia să-l preocupe zilnic pe fiecare.

– Frații mei, poporul pe care vi l-a încredințat Dumnezeu este înfometat, îndurerat și suferă adeseori sub jugul robiei. Toți sunt fiii și frații noștri și cer mângâiere de la noi. Dar cum să le-o oferim dacă nu mergem lângă ei, dacă nu suferim și noi împreună cu ei și dacă nu simțim și noi singurătatea și durerea lor? Trăim și noi sub aceleași condiții ca și ei, dar să ne uităm durerea noastră, pentru că toți aceia sunt copiii noștri, care se uită la noi ca la tatăl lor. Să nu-mi spuneți „avem și noi copii trupești și sunt flămânzi și ei”. Aceștia niciodată nu se vor pierde dacă îi vom lăsa în mâinile lui Dumnezeu, pentru ca noi să ne preocupăm de copiii Lui, de turma Lui, care ne-a fost încredințată odată cu hirotonia. Oare, putem noi dormi sau ne putem închide în casele noastre cu copiii noștri cei trupești, atunci când oile noastre sunt în primejdia de a fi mâncate de lup, neputându-se izbăvi singure de atacurile lui? Nu avem cultură ca să-i ajutăm prin cuvântul nostru? Nu avem genunchi, ca să umplem toată noaptea cu metaniile noastre? Nu avem mâini ca să le ținem ridicate în sus cât timp ține întunericul afară? Nu-L avem pe Acela Care ne-a trimis păstori la oile Lui, ca să-L înduplecăm prin rugăciunea noastră să ne dea înțelepciune și luminare ca să le păzim? Cultură nu avem, dar virtute și dragoste nu putem avea? Prin dragoste le câștigăm încrederea, iar atunci când nu predicăm cu cuvântul, să predicăm prin însăși viața noastră virtuoasă.

– Părinte David, trăim cu toții aceleași condiții grele, și avem și noi copiii noștri...

– Fratele meu, de atâta vreme vorbesc exact despre lucrul acesta și Sfinția Ta nu ai înțeles nimic? Te înțeleg. Desigur, nimeni nu-și părăsește și nu-și uită așa ușor copiii săi. Dar eu nu am spus să-i uitați, ci să-i lăsăm în mâinile lui Dumnezeu, căutând de „oi”, de poporul lui Dumnezeu încredințat nouă. Nu ați înțeles? Știți ce înseamnă să fim atât de preocupați de problemele noastre personale, încât să nu ne putem dezlipi de ele? Înseamnă că nu ne-am luat în serios misiunea noastră și nu credem în ea. Încercați să vă dăruiți pe voi înșivă poporului lui Dumnezeu, negândindu-vă pentru puțină vreme la casa și copiii voștri, firește fără să încetați a-i iubi! Și atunci știți ce se va întâmpla? Se vor ocupa enoriașii de copiii voștri. Se vor gândi că, de vreme ce tatăl lor se ocupă numai cu noi, turma sa, cineva trebuie să aibă grijă și de copiii lui! Dar se poate să nu se întâmple aceasta. Însă, ce credeți? Acela, Căruia îi păziți „oile”, este cu putință să vă părăsească casa? Cui se datorează faptul că familia preotului bun și conștiincios trăiește mai bine decât cea a celui mai bun sătean? Se datorează binecuvântării lui Dumnezeu, deoarece preotul, primind slujirea Lui, se îngrijește de oile Lui fără plată. Bunul mers al casei și al copiilor lui nu se datorează ogoarelor și grijii ce o are pentru ele. Dacă este conștiincios în slujirea lui, va vedea lucrul acesta încă și mai vădit. Iar dacă nu-l poate vedea, înseamnă că nu și-a înțeles responsabilitatea. Nu i-a fugit somnul din pricina grijii pentru „turmă”, pentru că nu suferă pentru ea. Această nepăsare a lui îi ține ochii închiși și nu îl lasă să vadă însemnătatea misiunii sale.

Cu aceste sfaturi ale lui, Părintele David i-a mișcat mult și i-a pus pe gânduri pe păstorii celor două eparhii. Și asta nu numai pentru cuvintele sale, care și ele erau roada nevoinței lui, ci mai ales pentru pilda pe care o dădea prin viața sa.

(Cuviosul David „Bătrânul” – „Copilul” Înaintemergătorului, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 74-76)