Nu putea Domnul să exprime mai adânc de atât modul în care se așează în calea noastră spre a ne deveni poartă de Rai. Vorbește unui popor încercat dureros în munca sa. De cer depindea ploaia ori soarele, vântul ori zăpada. Dar de ei, ca oameni, depindea organizarea lor pastorală, păstoritul fiind, ca și în cazul nostru ca popor, sursă de câștig dar și de cultură a frumosului. Cine a stat cu ochii pe păstorii nomazi de astăzi ai Israelului, fie ei oriunde s-ar afla, vede că parte din ritualul ancestral al adunării oilor nu e schimbabil. Putem tehnologiza o grămadă de lucruri și moduri de a interacționa cu turma, dar nu modul de a fi al oii. Are nevoie de aceeași tandrețe păstorească, de rezistența celui care străbate cu ea kilometri pentru iarbă și răcoare, pentru apă ori pur și simplu pentru a umbla. Hristos îi știa bine pe oameni. Fariseii pierduseră clar legătura cu oamenii. Cu ochii la cer – nu e glumă și nici aluzie răutăcioasă – pierduseră contactul cu oamenii. Erau orbiți de tot ce credeau ei că este strălucire. Erau orbiți și nu orbi pentru aceea Hristos le atrage atenția că orbirea lor vine din siguranța că nu sunt păcătoși. Ei se laudă că văd deci nu duceau lipsă de lumină dar vedeau totul prin lumina obscură a Legii iar nu prin lumina zorilor Învierii ce se iviseră dinaintea lor. Nu vedeau Lumina pentru că ei înșiși se credeau a fi lumină. 

Mântuitorul nu-i înfierează sau ceartă, ci face apel la memoria lor istorică. Cel care intră pe aiurea în staul nu e stăpânul oilor, ci un fur. Păstorul intră pe ușile desemnate intrării. Pe cale. Pe tainicul urdiniș al luminii din stupul rodirii stânei. Păstorul cheamă oile și le mână afară. Merge înaintea oilor iar ele vin grabnic să-l urmeze. Dar o fac pentru că ele cunosc glasul păstorului. Mi-a luat tare mult să înțeleg. Mai ales că în toată iconografia destinată Blândului Păstor Îl vedem mereu purtând pe umeri un miel pe care Biserica l-a transferat sub chipul omoforului pe umerii Arhiereului. Păstorul Hristos este un Arhiereu ce poartă oaia rănită. 

Un păstor arab, lângă Mănăstirea Sfântul Sava mi-a tâlcuit tema. Atunci când un păstor preia o turmă, vede care anume este mielul cel mai năstrușnic în jurul căruia se mobilizează atenția turmei celei noi. E luat și i se desface o articulație, fără a-l durea dar și fără a mai îngădui să calce pe pământ. E pus pe umăr și purtat de păstor asemenea unui omofor. Păstorul îi vorbește blând, îl hrănește din mâna sa și mai ales îl adapă cu grijă. De obicei, cam trei zile ține jocul acesta, dureros dar și liniștiți, al îmblânzirii. Eroul turmei devine feblețe stăpânului. Cum oile nu sunt invidioase spre deosebire de oameni micul pacient devine lider ascultător de Păstor. Dacă nu mă credeți, veți întreba și păstorul român ori spaniol, francez ori englez. Veți vedea că așa fac toți pentru a spori legătura cu mielul care cumințește turma și care, de cele mai multe ori, ajunge lider de necontestat pentru multe generații. Murat al meu, simplu și precis, mi-a lămurit într-o dimineață, văzând agitația noastră de a filma, ceea ce nu reușisem să înțeleg la școală. Păstorul a luminat fariseul. Și m-am bucurat teribil. 

Ei bine, Păstorul Hristos nu-i bucură pe farisei. Le arată slăbiciunea. Ei nu mai purtau poporul pe umeri și nici nu le mai vorbeau cu blândețe. Deveniseră niște străini turmei și plănuiau mereu cum să o „cotropească” nu cum să o conducă. Când Hristos insistă pe ideea că este ușa de intrare în iubirea turmei le pune la încercare credința. Ușa este Hristos și numai cine Îi seamănă poate pătrunde pe ușa pe care o reprezintă. Cam cum este acum la aeroporturi. Doar că la Hristos e importantă statura sufletească nu zgomotul produs de cele ale trupului. Lectura Scripturii nu zăngăneala filacteriilor. 

Hristos arată că nimeni nu putea să-L înlocuiască în arhitectura construcției spirituale a lumii în care trăim până azi. El e Ușa. Fundamentala măsură a împlinirii voii Tatălui. Nici doar Păstor și nici doar Mielul lui Dumnezeu venit să ridice păcatele lumii. Ci Ușa spre Împărăție care este una cu Împărăția, este „deja” Împărăție. Hristos refuză să se alinieze tâlharilor care se lasă orbiți de importanța lor fără să mai fie atenți la nevoile turmei. Pe Cruce Hristos nu se lasă răstignit pentru a oferi fariseilor o lecție, ci pentru vindecarea turmei. Ușa Împărăției este Hristos-Crucea. Așa cum este Una cu Aceasta așa este Una cu Ușa și una cu Împărăția. Nicio separare și nicio confuzie. Dumnezeu-Omul nu lucrează cu jumătățile de măsură ale gândirii noastre fariseice. Ne dă Lumina Învierii Sale ca să nu ne mai credem lumini, ci să rămânem oameni. Oameni în Lumina Învierii. Turma care prin Poartă află pășunea vieții veșnice. Să intrăm prin El. Să intrăm în veșnicia deschisă de Cruce.