Comentarii patristice

Evanghelia la Duminica Tomii – Comentarii Patristice

A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.

Duminica a 2-a după Paști (Ev. Ioan 20, 19-31)

(In. 20, 19) Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!

Era seară mai mult prin durere, decât prin vreme. Era seară pentru minţile întunecate de norul negru al durerii şi al tristeţii, deşi vestea învierii a dat o slabă licărire amurgului, însă Domnul încă nu strălucise în toată strălucirea Sa.

(Petru Hrisologul, Predica 84,2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Probabil că atunci când ucenicii au auzit aceste lucruri de la Maria, fie n-au crezut-o, fie dacă au făcut-o, ar fi spus că Hristos nu i-ar fi considerat vrednici de o asemenea viziune, chiar dacă El le promisese că-i va întâlni în Galilea. De s-a întâmplat aceasta, Hristos nu a mai lăsat nici o singură zi să treacă pentru ca ei să nu mai stăruie asupra acestei idei şi să devină neliniştiţi. Mai degrabă, i-a adus la o stare de dorinţă puternică prin conştiinţa că El a înviat şi prin ceea ce ei au auzit de la femei. Şi când ei erau însetaţi să-L vadă şi le era frică mare (care îndeosebi le-a făcut tânjirea mai mare), El atunci, când era seară, S-a arătat pe Sine înaintea lor. Şi a făcut aceasta într-un mod minunat.

De ce a apărut în timpul serii? Probabil pentru că atunci ei erau deosebit de înfricoşaţi.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 86,2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Măsura spaimei şi a neliniştii cauzate de o asemenea grozăvie a încuiat în același timp și casa şi inimile ucenicilor şi a împiedicat atât de mult lumina de a avea vreun acces, căci pentru simțurile lor, copleşite din ce în ce mai mult de durere, întunecimea nopţii s-a adâncit şi a devenit din ce în ce mai pătrunzătoare. Nici o întunecime a nopţii nu poate fi comparată cu întunecimea suferinţei şi a fricii pentru că sunt incapabile de a fi temperate de orice lumină de mângâiere sau sfătuire.

(Petru Hrisologul, Predici 84, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Dar, de vreme ce tu ai întrebat în mod repetat ce credem despre învierea trupurilor şi a funcţiilor viitoare ale mădularelor în acea nestricăciune şi nemurire, ascultă pe scurt la ceea ce, cu ajutorul Domnului, a putut să fie mai departe discutat. Noi trebuie să ţinem foarte ferm acel punct în care expunerea Sfintei Scripturi este adevărată şi limpede, anume, că aceste trupuri văzute şi pământeşti care sunt numite naturale (animalia, cf. 1 Corinteni 15, 44) vor fi spiritualizate la învierea celor credincioşi şi drepţi. Dar nu ştiu cum însuşirea unui trup spiritualizat, necunoscut nouă aşa cum este, poate fi înţeles sau învăţat. Cu siguranţă nu va fi nici o stricăciune în ele şi din acest motiv, nu vor avea atunci nevoie de această hrană stricăcioasă de care acum au nevoie. Ele nu vor mai putea de acum fi capabile să ia şi să mai consume cu adevărat asemenea hrană, cel puțin nu din necesitate. Altfel, Domnul nu ar fi luat mâncare după învierea Sa. Şi El ne-a oferit nouă un exemplu de înviere a trupului pentru ca apostolii să spună despre El: Dacă morţii nu se vor ridica, nici Hristos nu s-a ridicat (1 Corinteni 15, 16). Atunci când El s-a arătat cu toate mădularele trupului Său, Și-a folosit funcţiunile lor, a arătat şi locurile rănilor Sale (vezi Luca 24, 15-43; Marcu 16, 12-14). Eu am luat mereu acestea drept cicatrici, nu ca răni reale şi le-am văzut ca un rezultat al puterii Lui, nu al unei necesităţi. El a descoperit uşurinţa puterii Sale, îndeosebi când S-a arătat pe Sine într-un alt chip sau a arătat pe adevăratul Său Sine ucenicilor adunaţi în casă când uşile erau încuiate.

(Fericitul Augustin, Epistolă 95, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Trupul Domnului, care şi-a făcut intrarea la ucenici prin uşile încuiate, era la fel ca atunci când a ieşit înaintea ochilor mulţimii din pântecele închis al Fecioarei, la naşterea Sa. Este uimitor cum El, Cel care acum urma să trăiască pentru totdeauna, Şi-a făcut intrarea prin uşile încuiate după învierea Sa și El, Cel care, la venirea Sa pentru a muri, Și-a făcut apariţia din pântecele nedeschis al unei Fecioare. Dar pentru că credința acelora care L-au privit şovăia, privind trupul pe care L-au putut vedea, El le-a arătat odată mâinile şi coasta, oferindu-le lor trupul pe care l-a adus prin uşile încuiate, ca să-L atingă. Prin această faptă, El a descoperit două lucruri minunate şi, după raţiunea umană, destul de contradictorii.

El le-a arătat că după învierea Sa, trupul Său era nestricăcios şi putea fi atins în continuare. Prin arătarea către noi că este nestricăcios, El ne înflăcărează către cununa noastră şi prin înfățișarea ei ca putând fi atinsă, El ne-a orânduit spre credinţă. El s-a arătat pe Sine ca ambele, nestricăcios şi capabil de a fi atins, pentru a ne arăta nouă că trupul Său, după învierea Sa, era de aceeaşi natură ca a noastră, dar de un chip diferit de slavă.

(Sfântul Grigorie cel Mare, a XL-a Omilie la Evanghelie 26, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Mă întrebi pe mine şi spui: dacă El a intrat prin uşile încuiate, unde este volumul trupului Său? Şi eu răspund, dacă El a mers pe apă, unde era greutatea trupului Lui? El a mers pe apă ca Dumnezeu. A încetat El atunci, pentru că a înviat, să mai fie Domnul? Dar ce putem spune despre faptul că El de asemenea l-a făcut pe Petru să meargă deasupra apei? (Matei 14, 29). Ceea ce divinitatea putea să facă în unul, credinţa a împlinit în celălalt. Hristos era capabil să facă aceasta şi Petru a putut-o face și el pentru că Hristos a dorit. Prin urmare, când începi să cercetezi raţionalitatea minunilor prin simţurile umane, mă tem că îţi poţi pierde credinţa. Nu ştii că nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu? Deci, când cineva îţi spune ţie, pentru că El a intrat prin uşile încuiate înseamnă că nu are trup, răspunde-i lui: Nu, dacă putea fi atins, exista cu trup şi dacă El a mâncat, era un trup. Un lucru L-a făcut printr-o minune, celălalt prin natură.

(Cezar de Arles, Predică 175, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

El nu a rămas în puterea morţii. Rănile pe care trupul Său le-a primit de la fierul cuielor şi a sulițelor n-au pus nici o piedică învierii Sale. După Înviere, S-a arătat ucenicilor oricând a dorit. Când a dorit să fie prezent cu ei, era în mijlocul lor fără a fi văzut, neavând nevoie de intrare prin uşile descuiate... Toate aceste întâmplări şi oricare alte fapte similare pe care le ştim despre viaţa Sa, nu ne mai cer nici un argument viitor pentru a arăta că sunt semne ale dumnezeirii şi ale puterii sublime şi supreme.

(Grigorie de Nyssa, Marele catehism 32, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Prin intrarea Sa neaşteptată prin uşile încuiate, Hristos a dovedit încă o dată că prin natură El era Dumnezeu şi de asemenea, că nu era altul decât Cel care a trăit printre ei. Prin arătarea coastei Sale rănite şi a semnelor cuielor, El ne-a convins pe noi, fără nici o îndoială, că a înviat templul trupului Său, adevăratul trup care a fost spânzurat pe cruce. El a restaurat acel trup pe care L-a purtat, distrugând puterea morţii asupra trupului, întrucât Dumnezeu era viaţa însăşi. De ce a trebuit El să le arate lor mâinile şi coasta dacă, cum gândesc unii pervertit, nu a înviat trupeşte? Şi dacă ţelul era să nu gândească ucenicii despre El în acest mod, de ce nu S-a arătat în alt chip, dispreţuind orice asemănare a trupului, invocând alte gânduri în minţile lor? Dar El, evident, S-a gândit că era aşa de important să-i convingă pe ei de învierea trupului Său încât, chiar atunci când evenimentele ar fi părut să-L cheme pentru a-şi schimba felul trupului Său într-o măreţie inefabilă şi depăşită, El, cu toate acestea, prin dumnezeirea Sa, a hotărât să se arate încă o dată aşa cum era în trecut, în trup, pentru ca ei să realizeze că nu purta altă formă decât cea în care a suferit răstignirea. Ochii noştri nu ar fi putut suporta slava trupului Său sfânt, dacă El ar fi ales să-l descopere ucenicilor Lui înainte de a se înălţa la Tatăl. Oricine reflectă la transfigurare, va deduce uşor că acesta este exemplul... de vreme ce, se spune, ei nu puteau îndura vederea, ci o simţeau pe feţele lor (Matei 17, 6).

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Prin salutul Său cu pace, El suflă spre ei şi le dăruieşte pace, la fel ca o împărtăşire cu Duhul Sfânt.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capitole la conştiinţă 2, 46, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Când Hristos Și-a salutat ucenicii cu cuvintele pace vouă, prin pace El S-a adresat pe Sine, pentru că prezenţa lui Hristos întotdeauna aduce pace sufletului. Acesta este harul pe care Pavel l-a dorit pentru credincioşi, atunci când a scris: pacea lui Hristos, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile şi cugetele voastre (Filipeni 4, 7). Pacea lui Hristos care covârşeşte orice minte este de fapt Duhul lui Hristos, care umple pe cei care se împărtăşesc de El cu fiecare binecuvântare.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 20) Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.

Aşa cum Hristos a înviat în materia trupului şi a arătat ucenicilor Săi semnele cuielor şi gaura din coasta Sa (acum, acestea sunt semnele acelui trup care a înviat din morţi), aşa trebuie El de asemenea, se spune, să ne învieze şi pe noi prin puterea Sa (1 Corinteni 6, 14). Ce sunt, atunci, trupurile muritoare? Pot fi ele suflete? În nici un caz, pentru că sufletele sunt spirituale, în comparaţie cu trupurile muritoare... Noi trebuie aşadar să concluzionăm că moartea este pomenită în legătură cu trupul.. Acest trup, după plecarea sufletului, devine fără suflare şi neînsufleţit şi se descompune treptat în pământul din care a fost luat. Aceasta este atunci, ceea ce este muritor. Şi în legătură cu aceasta, Pavel spune, El va face vii şi trupurile voastre muritoare (Romani 8, 11).

(Sfântul Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor 5, 7,1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 20) Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.

Şi astfel, motivul din cauza căruia Domnul a stat în mijlocul ucenicilor, chiar dacă uşile erau încuiate (vezi Ioan 20, 19), după pătimiri şi nu înaintea lor, era ca voi să ştiţi că trupul vostru era asemănat cu un trup fizic, dar crescut ca un trup spiritual (vezi 1 Corinteni 15, 44). Dar pentru ca voi să nu gândiţi că ceea ce înviază este ceva diferit, când Toma nu a crezut în înviere, El îi arată lui semnele cuielor. El îi arată cicatricile rănilor (vezi Ioan 20, 27). El, Cel care a vindecat pe toţi chiar înainte de înviere, putea să Se vindece pe Sine îndeosebi după înviere, nu? Da, dar prin semnele cuielor pe care El le arată, învaţă că acest trup, cu care prin uşile încuiate El intră, descoperă că nu este un trup aşa cum a fost. Acest trup era pentru ca El să poată împlini scopul planului divin prin învierea a ceea ce nu putea cădea din nou în stricăciune şi pentru a nu fi supus din nou morţii.

(Teodor de Cir, Dialog 2, 56, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 20) Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.

Materia trupurilor noastre înviate va fi cu siguranţă la fel ca acum, însă de o mai înaltă slăvire. Pentru că Mântuitorul, după coborârea Sa în iad, a avut acelaşi trup ca cel care a fost răstignit. Căci mai apoi El le-a arătat ucenicilor semnele cuielor în mâinile Sale şi rana din coasta Sa.

(Fericitul Ieronim, Împotriva lui Iovinian 1, 36, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 20) Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.

El oferă ochilor îndoielnicilor, semnele crucii care au rămas în mâinile şi picioarele Sale şi îi invită pe ei să-L pipăie cu minuţiozitate. El face aceasta pentru că urmele cuielor şi ale suliţei s-au păstrat să vindece rănile inimilor neîncrezătoare, astfel încât nu cu credinţă şovăitoare, ci cu cea mai sigură convingere, ei să poată înţelege că materia care zăcea în mormânt avea să stea pe tronul lui Dumnezeu Tatăl.

(Sfântul Leon cel Mare, Predica 73.3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 20) Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.

El le-a arătat rana din coasta Sa, semnele cuielor şi toate semnele suferinţei destul de recente, spunând: Vedeţi mâinile şi picioarele Mele, că acestea sunt. Pipăiţi-Mă şi vedeţi că un duh nu are trup şi oase, aşa cum vedeţi că Eu am (Luca 24, 39), pentru ca însuşirile naturii Sale divine şi umane să poată fi recunoscute ca încă rămase inseparabile. El a făcut de asemenea astfel, pentru ca noi să putem cunoaşte că, Cuvântul nu era diferit de trup, pentru ca noi să putem de asemenea mărturisi că singurul Fiul al lui Dumnezeu este Cuvântul şi trupul.

(Sfântul Leon cel Mare, Predică 2.85, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 20) Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.

Vedeţi cuvintele ieşind din fapte? Pentru că El a spus înainte de răstignire că: vă voi vedea din nou pe voi şi inima voastră se va bucura şi bucuria voastră nu o va lua nimeni de la voi (Ioan 16, 22). Și aceasta El a desăvârşit-o în faptă. Iar toate aceste lucruri i-au condus pe ei la o credinţă şi mai cucernică. Pentru că, de vreme ce au avut un război neîncetat cu evreii, El repeta neîncetat pacea să fie cu voi, dăruindu-le mângâiere pentru a echilibra dezbinarea. Şi astfel, acesta a fost primul cuvânt pe care l-a spus după înviere (asemănător, Pavel continuă să spună, harul şi pacea să fie cu tine). Femeilor, totuşi, El le dă veşti de bucurie, fiecăruia în situaţiile lor: bărbaţilor, le-a dat pace din cauza războiului lor; femeilor le-a dat bucurie din cauza durerii lor. Apoi punând la o parte toate lucrurile dureroase, El anunţă biruinţa crucii, care de fapt aceasta a fost pacea.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 86, 2-3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 21) Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.

Ce înseamnă această repetare în oferirea de pace prin dăruirea ei în mod repetat, exceptând faptul că El vrea pacea pe care a anunţat-o sufletelor lor în mod particular şi pentru a fi păstrată colectiv printre ei? Acesta știa cu siguranță că se vor confrunta cu greutăți însemnate în viitor din cauza întârzierii Sale: unul avea să se mândrească cu rămânerea în credință, iar altul să sufere pentru necredința sa. Petru se leapădă (Matei 26, 69-75), Ioan fuge (era mai probabil Ioan Marcu, decât Ioan Evanghelistul – n.tr.), Toma se îndoieşte, toţi Îl părăsesc (vezi Matei 25, 25). Dacă Hristos nu le dăruia iertare prin pacea Sa pentru aceste încălcări, chiar şi Petru, cel care era cel mai în vârstă dintre toţi, ar fi fost considerat inferior şi de nedorit din cauza alegerii Sale ulterioare, în raport cu prima.

(Petru Hrisologul, Predică 84, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 21) Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.

Amintirea trimiterii Lui nu Îl micşorează pe El ca Fiu, ci spune că ceea ce vrea El să fie înţeles aici nu este puterea Celui ce trimite, ci dragostea Celui ce a fost trimis. De aceea, El spune: aşa cum Tatăl, nu Domnul, M-a trimis pe Mine, aşa şi Eu vă trimit pe voi. Cu alte cuvinte, Eu nu vă mai trimit de acum cu autoritatea unui stăpân, ci cu toată afecţiunea unuia care vă iubeşte. Vă trimit pe voi să înduraţi foamea, să suferiţi povara lanţurilor, mizeria închisorii, să purtaţi toate tipurile de pedepse şi să suferiţi moarte amară pentru toţi: dintre care milostenia şi nu puterea, porunceşte în sufletele oamenilor.

(Petru Hrisologul, Predică 84, 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 21) Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.

Hristos spune că a trimis pe apostoli aşa cum Tatăl L-a trimis pe El, ca ei să poată înţelege pe deplin misiunea lor: aceea de a chema pe păcătoşi la pocăinţă şi de a avea grijă de cei care au fost prinşi de cel rău, fie că este vorba de trup sau de suflet. Ucenicii, în toate relațiile lor de pe acest pământ, nu au căutat în nici un fel să-şi urmărească propria dorinţă, ci dorinţa Lui, a Celui care i-a trimis. Ei au fost chemaţi să elibereze prin învăţătura lor lumea de păcat, atât cât le-a fost cu putință. Şi într-adevăr, noi vom vedea că ucenicii au fost râvnitori să arate gradul cel mai înalt de înflăcărare în săvârşirea tuturor acestor lucruri. Nu-i este greu lumii să vadă aceasta, dacă privește cu atenţie în Faptelor Apostolilor şi spre cuvintele Sfântului Pavel.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12.1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 21) Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.

Tatăl a trimis pe Fiul Său, hotărând să devină o persoană umană pentru răscumpărarea neamului omenesc. A dorit ca El să vină în lume pentru a suferi, cu toate că îşi iubea Fiul pe care L-a trimis să sufere.

Domnul trimite apostolii Săi în lume, nu spre plăcerile ei, ci ca să sufere, aşa cum El Însuşi pentru aceasta a fost trimis. Prin urmare, aşa cum Fiul este iubit de Tatăl şi totuşi este trimis să sufere, aşa sunt şi ucenicii iubiţi de Domnul, Care, cu toate acestea, îi trimite în lume să sufere.

(Sfântul Grigorie cel Mare,Evanghelia 40, Omilia 26, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 22) Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!

Ucenicii Domnului au primit Duhul Sfânt în trei momente: înainte ca El să fie preaslăvit prin pătimiri, după ce a fost preaslăvit prin înviere şi după înălţarea Sa. Prima dintre acestea Îl arată pe Hristos, vindecător al bolnavilor şi izgonitor al duhurilor rele şi tot El face și acea suflare asupra lor de după înviere, care a fost limpede o insuflare divină. La fel și împărţirea din momentul de faţă a limbilor de foc. Prima L-a arătat într-un chip vag, a doua în mod expres, iar cea de acum, pe deplin, de vreme ce El nu mai este prezent doar sub forma energiei, ci real, unit cu noi şi sălăşluind în noi.

(Sfântul Grigore de Nazianz, La Cincizecime, Discurs 41.11, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 22) Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!

După judecata mea, motivul pentru care Hristos a dat Duhul Sfânt după învierea Sa, prima dată pe pământ şi apoi l-a trimis din Cer (Fapte 2, 4), este acesta: că iubirea s-a vărsat peste tot în inimile noastre (Romani 5, 5), prin însuşi acel dar, prin care noi Îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru, conform celor două porunci, pe care se sprijină toată Legea şi proorocii (Matei 22, 37-40). Iisus a arătat aceasta dăruind-le Sfântul Duh, o dată de pe pământ din iubirea Aproapelui nostru, şi a doua oară din cer, din iubirea lui Dumnezeu. Chiar dacă ar mai putea fi invocat și un alt motiv pentru acest dar îndoit al Duhului Sfânt, nu trebuie să ne îndoim că același Duh Sfânt a fost dat și atunci când Iisus a suflat peste ei spunând: Mergând, botezaţi toate neamurile, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19), unde această Treime este îndeosebi slăvită în noi. El este aşadar, cel care a fost dat din Cer și în ziua Cincizecimii, la zece zile după înălţarea Domnului la cer.

(Fericitul Augustin,La Sfânta Treime 15. 26. 46, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 22) Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!

Aceasta este acum a doua oară când El suflă peste om. Prin prima Sa suflare (vezi Facerea 2, 7) a omorât păcatele voite (din Adam şi Eva). Deşi a oferit harul Său atunci, avea să-l împartă încă şi mai generos, căci le spune lor: sunt pregătit să îl dau chiar şi acum, dar vasele încă nu îl pot ţine. Pentru că, pentru un timp, primeşti atât har cât poţi ține, așteptând cu nerăbdare mai mult. Dar staţi în cetate până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus (Luca 24, 49). Primiţi-l în parte acum, iar mai apoi îl veţi purta în deplinătatea sa. Cel care primeşte des are doar o parte din dar, însă cel ce este îmbrăcat, este pe deplin cuprins de haina Sa.

(Sfântul Chiril al Ierusalimului, Lecturi catehetice 17. 12, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 22) Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!

Cu aceste cuvinte, El îi învăţa cine este Dăruitorul şi Împărţitorul tuturor acestor bunuri. Suflarea Sa îi convinge să nu aibă nici o îndoială despre aceasta, pentru că trupul a fost creat la început imobil şi neînsufleţit, dar apoi a primit viaţa pe care nu o avea în sine însuşi când sufletul a intrat în el prin suflare, aşa cum a spus fericitul Moise (Facerea 2, 7). După ce Iisus a suflat pentru prima dată, El menţionează Duhul pentru a arăta că, aşa cum atunci nimic nu a împiedicat trupul să trăiască, chiar dacă nu avea prin posesie firească viaţa, pe care sufletul prin intrare i-a dat-o, aşa şi acum, trebuie să se creadă că trupul fiinţelor umane a fost făcut nemuritor prin înviere, pentru că Duhul care îi dăruieşte această forţă este puternic.

Prin urmare, El le-a spus, Voi trebuie cu adevărat să credeţi în ceea ce s-a spus vouă şi nu trebuie să aveţi îndoieli cu privire la înviere. Nu trebuie să respingeţi cinstea apostolatului, pentru că sunteţi înspăimântaţi de a fi trimişi ca vestitori ai noii învăţături în lume. Veţi primi într-adevăr înrâurirea Duhului, care la timpul cuvenit vă va da vouă înviere şi nemurire. Prin Duhul, veţi primi în această viaţă o nemaipomenită forţă să săvârşiţi nemaiauzite minuni printr-un simplu cuvânt. Veţi putea să înfruntaţi mai uşor orice amărăciuni, care vi se pot întâmpla vouă din cauza celor care se opun învăţăturii voastre.

Şi chiar dacă ar fi fost multe alte lucruri de îndeplinit în ei prin Duhul, fără a le fi menţionat, El a subliniat cel mai important argument din toate. Aici, El spune că: este ceea ce va demonstra vouă limpede puterea Duhului. Într-adevăr, cu cât de repede îl primiţi, veţi putea să iertaţi păcatele oricui doriţi, precum şi să pronunţaţi o sentinţă de condamnare împotriva oricui. Dacă voi, care sunteţi oameni, după ce veți primi darul Duhului, veţi putea face toate lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu, cu excepția puterii de a judeca, atunci vă las pe voi găsiți răspunsul la întrebarea: care este folosul Duhului?

Pentru că, odată ce aţi primit Duhul, nu trebuie să vă mai îndoiţi.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 7. 20. 22, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 22) Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!

Fiul, împărţind aceeaşi natură cu Dumnezeu Tatăl, are Duhul în același fel în care Tatăl era înţeles să aibă Duhul. Cu alte cuvinte, Duhul nu este ceva adăugat sau care vine din afară, pentru că ar fi înşelător, chiar nebunesc, să susţii o asemenea opinie. Dumnezeu Tatăl are Duhul aşa cum fiecare dintre noi are respiraţia proprie înlăuntrul nostru, care se varsă mai departe din cele mai tainice părţi ale trupului. De aceea, Hristos a suflat fizic asupra ucenicilor Lui, arătând că aşa cum suflarea porneşte fizic din gura omului, aşa şi Duhul se varsă mai departe din esenţa divină.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 9. 1,traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 22) Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!

Hristos a dat Duhul ucenicilor, arătând dumnezeirea Lui şi măreţia Lui, făcându-le cunoscut că nu era inferior, ci egal cu Duhul. Şi astfel, El a dat Duhul, spunând: Luaţi Duh Sfânt şi Eu L-am trimis şi Acela Mă va slăvi şi Câte va auzi vă va vesti…(Ioan 16, 14). Prin cine atunci şi de la cine este că Duhul trebuie să fie dat, decât prin Fiul, căruia de asemenea Duhul îi aparţine? Şi când am fi putut noi să-L primim, decât numai atunci când Cuvântul a devenit om?

(Sfântul Atanasie cel Mare, Discurs împotriva arienilor 1. 12. 50,traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 22) Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!

Atunci, de ce spune în altă parte că:dacă Eu nu plec, El (Mângâietorul) nu va veni (Ioan 16, 7) şi totuşi, El le face cunoscut Duhul aici? Unii spun că nu prin suflare le-a dat Duhul, ci i-a pregătit să primească Duhul, suflând asupra lor. Pentru că, dacă simţurile lui Daniel erau atât de pline de tărie doar la vederea îngerului (Daniel 10, 18-19), n-ar fi fost ei oare copleşiţi la primirea acestui nemaipomenit dar, dacă El nu i-ar fi pregătit prima dată pentru aceasta!? Nu ar fi totuşi greşit să spun că ei au primit atunci darul unei anumite puteri spirituale, nu să învie morţii şi să facă minuni, ci ca să ierte păcatele. Pentru că darurile Duhului sunt de diferite feluri.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 86. 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 22) Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!

Tuturor apostolilor, după învierea Sa, El le dă o putere egală şi spune:Aşa cum Tatăl M-a trimis pe Mine, aşa şi Eu pe voi: Luaţi Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele se vor ierta. Şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Şi, ca să poată încuraja unitatea, El a rânduit prin autoritatea Sa, originile acelei unităţi, începând de la una… ca începutul să pornească de la unitate. Şi despre această singură Biserică, în Cântarea Cântărilor, Duhul Sfânt numit în persoana Domnului nostru spune: Porumbiţa Mea, curata Mea este numai una. Una este ea la a ei mamă, singură născută în casă (Cântarea Cântărilor 6, 9).

(Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre Unitatea Bisericii 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 23) Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.

Ce daruri cu adevărat minunate! Într-adevăr, nu doar dăruieşte tărie peste lucruri şi puterea de a face semne şi minuni, ci și acceptă ca Dumnezeu să îi poată numi pe ei judecători, şi prin urmare, slugile primesc de la El puterea care este proprie numai Lui. Dreptul exclusiv de a ierta şi a opri păcatele Îi aparţine doar lui Dumnezeu şi israeliţii uneori au ridicat această obiecţie împotriva Mântuitorului, spunând: Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? (Marcu 2, 7). Domnul le-a dat această putere cu dărnicie celor care L-au cinstit pe El.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 7. 20. 22-25, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 23) Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.

Ei confirmă că arată măreaţă cinstire pentru Dumnezeu, căruia Lui singur Îi rezervă puterea de a ierta păcatele. Dar într-adevăr, nimeni nu Îi face rana mai mare decât aceia care aleg să încalce poruncile Lui şi să respingă lucrarea încredinţată lor. Pentru că Însuşi Domnul a spus în Evanghelie: Luaţi Duh Sfânt; cei cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta şi celor cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Cine este cel care Îl cinsteşte pe El mai mult, cel care se supune poruncilor Lui sau cel care le nesocotește? Biserica îşi manifestă superioritatea prin ambele: prin ţinerea şi prin iertarea păcatelor.

Erezia este dureroasă şi arată în același timp și nesupunere. Cei în erezie doresc să lege ceea ce nu se va lega şi să dezlege ceea ce este legat, condamnându-se prin propria sentinţă. Pentru că Domnul a voit ca puterea de a lega şi dezlega să fie aceeaşi şi El a pedepsit pe fiecare printr-o condiţie similară. Deci, cine nu are puterea de a dezlega, nu are nici puterea de a lega. Pentru că aşa cum, conform cuvântului Domnului, cel ce are puterea să lege, asemenea are şi puterea să dezlege. Învăţătura lor se dezbină pe sine, la fel ca aceia care neagă că au puterea de a dezlega și care trebuie să nege și pe cea a legării. Cum poate una să fie permisă şi cealaltă nu? Este uşor şi evident că fiecare dintre ele este permisă sau fiecare este nepermisă în cazul fiecăruia care s-a dat. Fiecare dintre ele este permisă Bisericii; niciuna nu este permisă ereziei. Pentru că această putere este încredinţată doar preoţilor. Prin urmare, este singurul adevăr, pe care Biserica, care are preoţi adevăraţi, să îl pretindă. Erezia, care nu are preoţii lui Dumnezeu, nu o poate pretinde. Şi prin nepretinderea acestei puteri, erezia îşi pronunţă propria sentinţă, care neavând preoţi, nu poate pretinde puterea preoţească.

(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Despre pocăinţă 1. 2. 6-7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 23) Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.

Dar voi spuneţi că Biserica a fost zidită pe Petru (Matei 16, 18), deşi altundeva (Matei 18, 18), ea este atribuită tuturor apostolilor şi ei toţi primesc cheile împărăţiei cerurilor şi puterea Bisericii depinde de toţi la fel. Unul dintre cei doisprezece este ales pentru ca atunci când va fi numit un cap, să nu existe dezbinare.

(Fericitul Ieronim, Împotriva lui Iovinian 1. 26, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 23) Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.

Cine poate realiza cât de mult însemnă să fii capabil în firea omenească a Lui, încă amestecată în trup şi sânge, să se apropie de acea binecuvântată şi curată Fiinţă (care este Dumnezeu), va vedea limpede ce mare cinste este că harul Sfântului Duh s-a dăruit preoţilor. Prin ei, este săvârşită această lucrare împreună cu alta, nu mai mică ca aceasta, purtată pentru demnitatea şi mântuirea noastră. Pentru că locuitorii pământului, având viaţa lor în această lucrare, au fost încredinţaţi administrării lucrurilor cereşti şi au primit o putere pe care Dumnezeu nu a dat-o nici măcar îngerilor sau arhanghelilor. Nu lor li s-a spus:Orice veţi lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice veţi dezlega, va fi dezlegat (vezi și Matei 18, 18). Cei care sunt stăpâni pe pământ au într-adevăr puterea să lege, dar numai trupurile oamenilor.

Dar această putere de a lega (dată de Hristos – n.tr.) atinge cu adevărat sufletul şi ajunge până la cer. Ceea ce preoţii fac pe pământ, Dumnezeu aprobă în ceruri, adică stăpânul confirmă deciziile robilor Lui. Într-adevăr, El nu le-a dat nimic altceva decât întreaga putere a cerului, pentru că spune: Cărora veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Ce altă putere poate fi mai mare ca aceasta?Tatăl a dat toată judecata Fiului (Ioan 5, 22). Dar eu văd că Fiul a pus totul în mâinile lor. Pentru că ei au fost ridicaţi la acest drept, ca şi cum ar fi fost deja mutaţi în cer şi ar fi depăşit natura umană şi ar fi fost eliberaţi de patimile trupești. Din nou, dacă un împărat acordă unuia dintre supuşii săi dreptul de a întemniţa şi de a elibera, acea persoană devine invidia și admiraţia oamenilor. Însă, deşi preotul a primit de la Dumnezeu o putere mult mai mare ca aceea, pentru că cerul este mai de preţ decât pământul, ca și sufletul decât trupul, unii oameni gândesc că au primit o cinste oarecare, încât îşi pot imagina pe oricine încredinţat cu ea, desconsiderând astfel darul. Dumnezeu să ne elibereze de o asemenea nebunie! Pentru că este absurd să dispreţuieşti această însemnată lucrare fără de care noi nu putem să atingem mântuirea sau nădejdea cea bună a lui Dumnezeu. Pentru că, dacă unulnu poate intra întru împărăţia cerurilor, doar dacă este născut din nou din apă şi din duh (vezi Ioan 3, 5) şi cine nu mănâncă trupul Domnului şi bea sângele Lui este exclus din viaţa cea veşnică (vezi Ioan 6, 53). Toate aceste lucruri nu se pot împlini prin nici o altă mijlocire decât prin mâinile lor sfinte (ale preoţilor, adică). Cum ar putea cineva să scape de focul Gheenei sau să câștige cununa rânduită lui fără ajutorul lor?

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie 3. 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 23) Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.

Consideră persoana inspirată de Iisus, aşa cum apostolii erau, şi care poate fi cunoscută prin roadele sale (Matei 7, 16) ca cineva care a primit pe Duhul Sfânt şi care devine înduhovnicit, fiind condusă de Duhul, ca un Fiu al lui Dumnezeu, să facă totul urmându-L (vezi 1 Corinteni 2, 14-15; Romani 8, 14; Galateni 5, 18). Această persoană iartă tot ceea ce și Dumnezeu iartă şi leagă păcatele care nu pot fi vindecate, slujind lui Dumnezeu ca profeţii, prin grăirea nu a cuvintelor proprii, ci ale voinţei divine. Deci, el slujeşte lui Dumnezeu, Singurul care are puterea de a ierta.

(Origen, Despre Rugăciune 28. 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 23) Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.

După cinstirea sfinţilor apostoli cu titlul slăvit deapostol şi numirea lor ca slujitori şi preoţi ai altarului divin, după cum tocmai am spus, îndată îi sfinţeşte, promiţându-le Duhul Său prin semnul exterior al suflării, prin care noi putem fi ferm convinşi că Sfântul Duh nu este străin de Fiul, ci consubstanţial cu El şi că prin El purcede de la Tatăl.

Hristos arată că darul Duhului inevitabil îi însoţeşte pe cei care sunt aleşi de El pentru a fi apostolii lui Dumnezeu. Şi de ce? Pentru că ei n-ar fi putut să facă nimic plăcut lui Dumnezeu şi nu ar fi putut birui asupra capcanei păcatului dacă n-ar fi fost îmbrăcaţi cu putere de sus (Luca 24, 49) şi schimbaţi față de cum erau înainte…

Iisus sfinţeşte prin adevărata sfinţire, făcând oamenii părtaşi în natura Sa, prin participarea în Duhul şi într-un anume fel, consolidând natura umanităţii într-o putere şi slavă care este supraomenească.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12. 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 23) Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.

Este bineplăcut să vedem ucenicii ridicaţi la o înălţime egală cu cea a crucii umilinţei la care au fost chemaţi. Vedeţi că nu doar dobândesc liniştea privindu-L pe El, ci chiar primesc puterea de a-i elibera pe ceilalţi din legăturile lor. Ei împărtăşesc din dreptul judecăţii divine pentru că, fiind preoţi ai lui Dumnezeu, pot să împiedice iertarea păcatelor cuiva şi să o dăruiască altora. Deci, se cuvenea ca doar acelora care au consfinţit să fie smeriţi de dragul lui Dumnezeu, să fie înviaţi de El. Cei care s-au temut de judecata absolută a lui Dumnezeu au fost făcuţi judecători de inimi. Acei care erau ei înşişi temători de a fi pedepsiţi, pedepsesc pe unii şi îi eliberează pe alţii.

Locul lor în Biserică este acum ţinut de episcopi. Cei care primesc poziţia de conducere primesc putere să dezlege şi să lege. Este o însemnată cinste, dar povara este grea. Într-adevăr, este greu pentru cel care nu cunoaşte să exercite controlul asupra propriei sale vieţi, să devină judecătorul vieţii altuia.

(Sfântul Grigore cel Mare, A patruzecea Evanghelie, Omilia 26, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 23) Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.

Voi trebuie să vă ţineţi păstorul la mare cinste. Voi ţineţi la propriile voastre treburi, şi dacă ţineţi la ele bine sau nu, nu trebuie să daţi seamă în fața nimănui. Însă, dacă păstorul vostru, chiar dacă îşi rânduieşte viaţa sa bine, dar nu are o preocupare asemenea și pentru cea a voastră (de toţi acei din jurul lui), el, arhiereul, este trimis în iad cu răufăcătorii. Prin urmare, cunoscând însemnătatea pericolului la care pot fi supuși, dăruiţi-le o mare măsură din bunăvoinţa voastră… Ei trebuie să primească cea mai binevoitoare atenţie a voastră. Dar dacă voi vă alăturaţi cu restul în călcarea lor în picioare… îi aruncaţi pe ei în deznădejde, le slăbiţi puterile şi îi faceţi, la fel ca şi pe voi, o uşoară pradă a valurilor, indiferent de cât de curajoşi ar fi ei…

Aveţi respect pentru autorităţile laice, dar când Dumnezeu îl numește pe episcop, noi îl dispreţuim, pe cel ce este numit, şi îl ocărâm şi îl spurcăm cu zeci de mii de reproşuri şi, deşi interzicem să judecăm aproapele, ne ascuţim limba împotriva păstorului nostru. Nu spun că eu îi încuviinţez pe cei care îşi exercită pastoraţia lor cu nevrednicie, dar îmi este milă de ei şi vărs lacrimi pentru ei… Şi chiar dacă este mult de spus împotriva modului în care îşi trăiesc vieţile, aceasta în nici un caz nu invalidează ceea ce fac, prin împuternicirea de la Dumnezeu…

Dar de ce vorbesc eu doar de păstori? Nici chiar un înger sau arhanghel nu poate face nimic de unul singur. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh fac totul, pe când păstorul doar oferă limba şi mâna. Pentru că nu ar fi corect ca mântuirea acelora care vin la tainele credinţei să fie primejduită de nevrednicia altora (Augustin pune aceeaşi problemă în scrierile sale împotriva lui Donat – n.tr).

(Sfântul Ioan Gură de Aur,Omilii la Evanghelia după Ioan 86. 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 24) Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus.

Toma este numit didimul, care înseamnăgeamăn, pentru căera ca un fel de geamăn în cuvânt, scriind lucrurile divine în două moduri, luându-L drept model pe Hristos, care a vorbit celor din afara cercului Său în parabole, iar ucenicilor Săi le-a vorbit în taină despre orice. Şi nu este nepotrivit să spui că ucenicii autentici ai lui Hristos obţin acest dublu echipament în cuvântul pe care Toma, probabil l-a avut deja și mai apoi, după aceea. Dar se poate spune că explicaţia acestuia singur a fost amintită pentru că evanghelistul era preocupat de faptul că grecii, intrând în contact cu Evanghelia, trebuiau să observe particularităţile interpretării singurului nume îndeosebi interpretat, pentru a căuta cauza numelui său alcătuit pe urmă şi în greacă.

(Origen, Fragment 106 La Evanghelia după Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 24) Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus.

Dar de ce spune Ioan că Toma nu era cu ei, când Luca scrie că doi ucenici, dintre care unul era Cleopa, la întoarcerea lor în Ierusalim (din Emaus) i-au găsit pe cei unsprezece adunaţi împreună şi pe cei care erau cu ei (vezi și Luca 24, 33)?

Trebuie să înţelegem că Toma a plecat şi că în timpul absenţei lui, Iisus a venit şi a stat în mijlocul lor.

(Beda Venerabilul, Expunere la Evanghelia lui Luca 6.24.36,traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 24) Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus.

Nu întâmplător ucenicul nu era prezent. Mila dumnezeiască a poruncit ca un ucenic îndoielnic, prin pipăirea rănilor trupului Învăţătorului său, să vindece în noi rănile necredinţei. Necredinţa lui Toma este mai de folos pentru credinţa noastră decât credinţa altor ucenici. Deoarece pipăirea prin care este adus la credinţă confirmă credinţa din sufletele noastre, dincolo de toate întrebările.

(Sfântul Grigore cel Mare, A patruzecea Evanghelie, Omilia 26, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 24) Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus.

De ce este nejustificat ca cineva să întrebe: dacă Toma era absent, a mai fost făcut părtaş Sfântului Duh când Mântuitorul s-a arătat ucenicilor şi a suflat peste ei, spunând: Luaţi Duh Sfânt?

Pentru că puterea Duhului a pătruns fiecare persoană care a primit har şi a împlinit scopul Domnului care L-a dăruit lor. Hristos a dăruit Duhul nu doar unora, ci tuturor ucenicilor. Prin urmare, dacă unii erau absenţi, şi ei L-au primit, generozitatea dăruitorului nefiind limitată doar la cei care erau prezenţi, ci s-a revărsat peste întreg grupul sfinților apostoli.

Iar pentru ca această interpretare să nu fie exagerată sau ideile noastre extravagante, vă vom convinge pe voi din cuvintele Sfintei Scripturi, aducând mai departe ca dovadă un pasaj din Cărţile lui Moise. Domnul Dumnezeu a poruncit înțeleptului Moise să aleagă șaptezeci de bătrâni din adunarea evreilor şi a spus: Voi lua din Duhul care este pus peste tine şi voi pune peste ei (Numeri 11, 17). Moise, așa cum i s-a cerut, i-a adus pe toţi şi a împlinit porunca. S-a întâmplat ca doar doi dintre bărbaţii incluşi în numărul celor şaptezeci să fie lăsaţi în urmă, rămânând în adunare. Cei doi erau: Eldad şi Medad. Atunci când Dumnezeu a vărsat asupra tuturor Duhul dumnezeiesc, aşa cum făgăduise, cei pe care Moise i-a ales împreună au primit de-ndată har şi au proorocit. Dar şi cei doi, care rămăseseră în adunare, au profeţit. Aceasta înseamnă că de fapt, harul venit de sus a coborât prima dată asupra lor.

(Sfântul Chiril din Alexandria, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12. 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 25) Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.

De ce mâna unui ucenic credincios în această înfățișare vrea să reconstituie acele răni pe care o mână lipsită de sfinţenie le-a cauzat? De ce mâna unui ucenic ascultător a năzuit să redeschidă coasta pe care lancea unui soldat lipsit de sfinţenie a împuns-o? De ce curiozitatea dură a unui rob să repete torturile impuse de furia persecutorilor? De ce este un ucenic atât de îndrăzneț în a dovedi din chinurile Lui că El este Domnul, din durerile Lui că El este Dumnezeu şi din rănile Lui că El este Doctorul ceresc?

De ce Toma, tu singurul, puţin mai deştept, un urmăritor al binelui tău, insişti ca doar rănile să fie aduse pentru mărturia credinţei? Dar dacă aceste răni au fost făcute ca să dispară cu celelalte lucruri? Ce risc ar fi adus credinţei tale acea curiozitate? Crezi că nici un semn al devotamentului Său şi nici o mărturie a învierii Domnului nu s-ar fi găsit decât doar dacă ai fi pipăit cu mâinile tale organele Sale interioare care au fost dezgolite cu atât de multă sălbăticie? Fraţilor, dăruirea sa a căutat aceste lucruri, dedicarea lui le-a poruncit lor pentru ca în viitor nici măcar un necredincios să nu se îndoiască că Domnul a înviat. Toma tămăduia nu doar nesiguranța propriei sale inimi, ci și pe aceea a tuturor oamenilor. De vreme ce el trebuia să predice mesajul neamurilor, acest cercetător conștiincios a examinat cu grijă cum ar fi putut să realizeze o temelie pentru credinţa de care era nevoie pentru o asemenea taină. Deoarece, singurul motiv pentru care Domnul şi-a păstrat rănile Sale a fost ca să asigure dovada învierii Sale.

(Petru Hrisologul, Predica 84. 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 25) Deci au zis lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.

Toma pare să fi avut rigurozitate şi grijă față de Hristos, amănunte care sunt subliniate prin ceea ce spune. El probabil nu i-a crezut pe cei care au spus că L-au văzut pe Domnul, căci putea fi și o apariţie, așa cum s-a întâmplat în Evanghelia după Matei (Matei 24, 5).

Eu cred că același lucru l-au trăit și ceilalți apostoli, însă mai cu seamă Toma. Faptul că și ceilalţi apostoli au avut un asemenea gând la vederea lui Iisus se vede din: ei au presupus că este o arătare, şi El le-a răspuns şi le-a spus lor: „Pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are oase şi carne aşa cum Mă vedeţi pe Mine că am” (Luca 24, 39).

(Origen, Fragmentul 106 la Evanghelia după Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Toma a fost înzestrat cu o curiozitate iscoditoare, gândind că învierea (Sa – n.tr.) nu este cu putință. Deci, nu doar că a spus numai dacă voi vedea, ci a mai adăugat şi dacă nu voi pune mâna, de teamă ca nu cumva ceea ce a văzut să fie o iluzie. Prin urmare, când Toma a auzit de la ucenici că Hristos a fost străpuns cu suliţa, Toma i-a crezut pe ei, chiar dacă nu a văzut aceasta. Însă, nu a crezut și în spusele lor despre înviere, ca şi cum ele ar fi fost lipsite de rațiune. Toma nu a spus aceasta atât de mult din necredință, cât din durere, pentru că, el însuşi nu a fost socotit vrednic de a-L vedea pe Hristos înviind. S-a potrivit planului lui Dumnezeu că Toma nu a crezut, pentru ca noi toţi să ştim prin el că trupul care a fost răstignit a înviat. Toma de fapt căuta să-L găsească pe Mântuitorul, de aceea, căuta să vadă rănile din carnea lui Hristos dar și trupul Său, ca să se convingă că a înviat.

(Anonim, Fragmente la Ioan 633, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

David se referă la suferinţa lui Iisus şi la cruce într-o pildă de taină în Psalmul 22, 16-22: Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele mele.… și tu tot susţii că acest psalm nu se referă la Hristos pentru că în orbirea ta, nu ajungi să realizezi că nimeni din neamul evreiesc care a fost numit Împărat sau Hristos nu a avut vreodată mâinile sale sau picioarele străpunse fiind viu sau mort în această tainică înfăţişare ‒ care este, prin cruce‒ decât acest singur Iisus.

(Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Dialog cu Trifon 97, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Noi suntem învăţaţi, prin neputincioasa lipsă a credinţei arătată de fericitul Toma, că taina învierii este realizată asupra trupurilor noastre pământeşti şi în Hristos, ca pârgă a neamului omenesc. El nu era o iluzie sau o stafie, înfăţişată în chip uman și care a luat înfăţişarea trăsăturilor omeneşti, și nici, aşa cum alţii nebuneşte au presupus, un trup spiritualizat care este compus dintr-o substanţă subtilă şi diafană, care nu este din carne. Pentru că unii atribuie acest înţeles expresiei trup spiritualizat. De vreme ce toate speranțele şi semnificațiile credinței noastre incontestabile, după dovada Sfintei Treimi consubstanţiale, se centrează pe taina referitoare la trup, binecuvântatul evanghelist a pus cum se cuvine mai bine aceste cuvinte ale lui Toma alături de rezumatul a ceea ce s-a petrecut mai înainte. Pentru că observați că Toma nu dorea doar să-L vadă pe Domnul și atât, ci dorea să privească semnele cuielor, adică rănile trupului Său, spunând că doar atunci va crede cu adevărat şi va fi de acord cu ceilalţi, că Hristos într-adevăr a înviat, şi a înviat cu trupul.

(Sfântul Chiril din Alexandria, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12. 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 26) Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!

Pentru aceasta obișnuim și noi să ne adunăm cu sfințenie în biserică în ziua a opta. Iar, pentru a adopta limbajul alegoric, aşa cum ideea o cere cu necesitate, noi într-adevăr încuiem uşile (încuiatul uşilor se întâmpla la slujba bisericilor antice, în timpul euharistiei – n.tr.), dar Hristos tot ne vizitează şi se arată nouă tuturor, nevăzut ca Dumnezeu şi văzut în Trup. Ne permite să ne atingem trupul Său, dându-ni-L nouă. Pentru că prin harul lui Dumnezeu suntem lăsați să participăm la Sfânta Euharistie, primindu-L pe Hristos în mâinile noastre, pentru ca noi să credem cu tărie că El cu adevărat a ridicat templul trupului Său… Participarea la tainele dumnezeieşti, pentru a ne umple pe noi cu binecuvântări dumnezeiești, este o adevărată mărturisire şi pomenire a morţii lui Hristos şi a ridicării din nou pentru noi şi din iubire pentru noi. Prin urmare, după atingerea trupului lui Hristos, să ocolim toată necredința în El ca o completă pieire şi să găsim fundamentul în deplina siguranţă a credinţei.

(Sfântul Chiril al Alexandriei,Comentariu la Evanghelia după Ioan 12. 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 26) Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!

De ce nu S-a arătat lui Toma imediat, ci după opt zile? El face aceasta pentru ca între timp, fiind înştiinţat continuu de ucenici şi auzind acelaşi lucru în mod repetat, să poată fi cuprins de o şi mai mare înflăcărare şi să poată fi pregătit pentru ca pe mai departe să creadă.

De unde a aflat Toma că a fost străpunsă coasta Mântuitorului? A auzit aceasta de la ucenici.

Atunci, cum a crezut aceasta şi pe cealaltă nu? Deoarece cea din urmă a fost foarte neobişnuită şi surprinzătoare. Observați cât sunt de cinstiți ucenicii, pentru că nu ascund de noi greșelile, fie cele făcute de ei, fie de ceilalți, ci le arată cu mare sinceritate.

Iisus se arată din nou lor şi nu aşteaptă să fie întrebat de Toma sau să audă asemenea lucru. Mai degrabă, înainte ca Toma să poată vorbi, Iisus L-a împiedicat şi i-a împlinit dorinţa, arătând că chiar şi atunci când Toma spunea acele cuvinte ucenicilor, El era prezent cu ei. Pentru că El a folosit aceleași cuvinte, însă într-un fel prin care să mustre, adăugând sfaturi pentru vremurile ce aveau să urmeze.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 87. 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 26) Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!

Domnul se apleacă chiar şi la nivelul slabei noastre înţelegeri și face o minune prin puterea Sa nevăzută pentru a convinge minţile îndoielnice ale celor care nu cred.

Explică, criticul meu, căile cerului și explică fapta Lui, dacă poţi. Ucenicii erau într-o cameră închisă. Ei s-au întâlnit şi şi-au ţinut adunarea în taină de când s-au petrecut pătimirile Domnului. Iar Domnul se arată pentru a întări credinţa lui Toma, împlinindu-i dorința. El îi oferă trupul pentru a-L pipăi și rănile pentru a le atinge. Într-adevăr, El, Care trebuia să fie recunoscut ca pătimitor al lovirilor trebuia să fi creat trupul în care acele loviri au fost primite.

Te întreb: prin ce punct al pereţilor casei încuiate a intrat trupul Domnului? Căci apostolii au însemnat evenimentele cu exactitate: Iisus a venit când uşile erau încuiate şi a stat în mijlocul lor. A pătruns prin cărămizi şi tencuială sau prin lemn solid, materii a căror natură este aceea de a bloca înaintarea? Deoarece acolo El a stat în prezenţa Sa trupească; nu era vreo suspiciune de înşelare. Permite ochiului minţii tale să urmărească drumul Lui pe când El intră. Îngăduie vederii minții tale să-L însoţească pe când El trece în acel loc încuiat. Nu există nici o crăpătură în pereţi și nici o uşă nu a fost descuiată. Totuşi, vezi cum El stă în mijloc, căruia nici o barieră nu îi poate rezista. Sunteţi critici ai lucrurilor nevăzute; eu vă cer să explicaţi un eveniment văzut. Totul rămâne statornic aşa cum a fost. Nici un trup nu este capabil să se strecoare prin golurile lemnului sau ale pietrei. Trupul Domnului nu se dispersează pe Sine după o dispariţie pentru a se aduna la un loc din nou.

Totuşi, de unde a venit Cel ce stă în mijlocul lor? Capacităţile voastre şi cuvintele voastre sunt fără putere în a justifica aceasta. Faptul este cert, dar se află dincolo de puterea rațiunii omeneşti. Dacă, aşa cum spuneţi, istoria noastră despre naşterea dumnezeiască este o minciună, atunci dovediţi că această realitate a intrării Domnului este o ficţiune. Dacă presupunem că un eveniment nu a avut loc, doar pentru că nu știm cum s-a realizat, facem din limitele înţelegerii noastre limite ale realităţii.

Dar certitudinea dovezilor arată falsitatea contradicției noastre. Domnul a stat într-o casă încuiată în mijlocul ucenicilor, iar Fiul s-a născut din Tatăl. Să nu negaţi că El s-a aflat cu ucenicii doar pentru că mintea voastră neputincioasă nu-Și poate explica cum a ajuns El acolo. Renunţaţi la o necredinţă în Dumnezeu, Singurul Născut şi desăvârşitul Fiu al lui Dumnezeu, Nenăscutul şi desăvârşitul Tată, care este bazată doar pe incapacitatea minţii şi a cuvântului de a înţelege.

(Ilarie de Poitiers, Despre Sfânta Treime 3. 20, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 27) Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.

Se cuvine a ne întreba cum un trup ferit de stricăciune a arătat semnele cuielor şi a fost cu putință a fi atins de niște mâini muritoare, dar să nu vă tulburaţi întrebându-vă aceasta. Ceea ce a avut loc s-a întâmplat din bunăvoinţă, pentru că ceea ce a fost atât de mic şi uşor încât să intre prin uşile încuiate, a fost cu totul lipsit de orice densitate. Această minune a fost arătată pentru ca învierea să fie crezută şi pentru ca oamenii să ştie El că era Însuşi Cel răstignit, şi nu altul, care a înviat în locul Său. De aceea, El a apărut purtând semnele şi de aceea şi mănâncă. Cel puţin apostolii au făcut aceasta în mod repetat ca o dovadă a învierii, spunând: noi, care am mâncat şi am băut cu El. Aşa cum atunci când vedem pe Hristos mergând pe apă înainte de răstignire, noi nu spunem că trupul Lui este de altă natură, ci de aceeaşi ca a noastră, tot așa și după înviere, când vedem pe Hristos cu semnele cuielor, nu spunem că este muritor.

El S-a arătat astfel pentru ucenicii Săi.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 87. 1,traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 27) Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.

Înainte de patimi, Hristos Și-a prevestit moartea trupească, spunând că trebuie să fie predat urmăritorilor marilor preoţi ca să vestească biruinţa crucii (Mt. 20, 18-19). Dar după patimă, când a treia zi a înviat din morţi, de vreme ce ucenicii s-au îndoit că El a înviat, le-a apărut lor în trupul Său real.

El le spune că are trup adevărat, cu oase, arătându-Și coasta rănită și semnele cuielor (Lc. 24, 39).

(Teodoret de Cir, Dialog 2. 18, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 27) Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.

Marcion a ales să creadă că Iisus era o fantasmă, negându-i realitatea unui trup perfect. Acum, nici măcar pentru apostolii Săi natura Sa nu mai era un prilej de înşelătorie. El a fost cu adevărat văzut şi auzit pe munte. Adevărată şi reală a fost gustarea vinului la nunta din Cana Galileii. Adevărată şi reală a fost atingerea de atunci a lui Toma, cel care urma să creadă. Citiţi mărturia lui Ioan: Acela pe care L-am văzut, pe care noi L-am auzit, la care ne-am uitat cu ochii noştri şi mâinile noastre L-au pipăit, de la Cuvântul vieţii (1 Ioan 1, 1). Neadevărată, desigur şi înşelătoare trebuia să fie acea dovadă, dacă dovada ochilor noştri şi a urechilor şi a mâinilor prin natură este o minciună.

(Tertulian, Despre Suflet 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 27) Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.

Sfântul Apostol Pavel numeşte pe Hristos începătură celor adormiţi (1 Corinteni 15, 20), ca primul născut din morţi (Coloseni 1, 18). Pentru că El, înviind şi dorind să arate că acelaşi trup a înviat, dar a şi murit, când ucenicii Săi stăteau în îndoială, l-a chemat pe Toma la El şi i-a spus: Pipăie aici. Atinge-Mă şi vezi. Pentru că duhul nu are oase şi carne, aşa cum Mă vezi pe Mine că am. Numindu-L pe El începătură, a dovedit celor cărora le-am spus aceasta, că Mântuitorul, luând pentru El trup din aceeaşi materie, a crescut acelaşi trup şi l-a făcut începătura trupului adevărului pentru ca toţi care am crezut în nădejdea învierii Aceluia să putem avea nădejdea în învierea noastră.

(Sfântul Ipolit al Romei, Fragment 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 27) Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.

După înviere, noi vom avea aceleași mădulare pe care le folosim acum, acelaşi trup şi sânge şi oase, pentru că nu este natura acestora cea care este osândită în Sfânta Scriptură, ci lucrarea lor… Adevărata mărturisire a învierii spune că trupul va fi luminos, dar fără a distruge realitatea sa. Când apostolul spune: Acest trup este stricăcios şi muritor, (1 Corinteni 15, 53), cuvintele lui arată chiar spre acest trup, adică, carnea care a fost văzută atunci. Dar când, mai departe adaugă că esteîmbrăcat întru nestricăciune şi nemurire, nu spune că ceea ce a fost pus deasupra (îmbrăcămintea) leapădă trupul pe care îl împodobeşte în slavă, ci că face luminos acel trup care înainte era lipsit de slavă. Când nevrednica haină a morţii şi a slăbiciunii este lepădată, atunci noi putem fi îmbrăcaţi cu aurul nemuririi şi binecuvântării tăriei, precum şi a virtuţii.

(Fericitul Ieronim, Împotriva lui Ioan al Ierusalimului 28-29, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 27) Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.

Dragostea pe care o purtăm pentru fericiţii martirii ne determină – cum, nu știu – să ne dorim a vedea în Împărăţia cerurilor semnele pe care ei le-au primit în numele lui Hristos. Şi poate că le vom vedea. Pentru că aceasta nu va fi o urâţenie, ci un semn de cinstire şi va adăuga strălucire înfăţişării lor, precum şi o duhovnicească (dacă nu una trupească) frumusețe… Pentru că, deși nici un trup înviat nu va nici o meteahnă, dovezile de virtute pot fi cu greu numite metehne.

(Fericitul Augustin, Cetatea lui Dumnezeu 22. 19, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 27) Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.

Cine a ocrotit mâna ucenicului care nu a fost topită la momentul când el s-a apropiat de coasta de foc a Domnului (Roman Melodul găseşte un mod poetic și unic de a arăta faptul că ucenicii erau acum în prezenţa slăvitului trup al omului dumnezeiesc Iisus. În condacul său de la Botezul lui Hristos leagă atingerea lui Ioan Botezătorul de omul divin, Hristos, de Uza [2 Samuel 6, 6-8], care a murit când a atins chivotul – n.tr.)

Cine i-a dat îndrăzneală şi putere să verifice

Osul cuprins de flăcări? Cu adevărat coasta a fost cercetată.

Dacă coasta nu a oferit putere multă,

Cum a putut o mână dreaptă de tină să atingă

Durerile care au cutremurat Cerul şi pământul?

A fost harul însuşi care a permis lui Toma

Să atingă şi să exclame,

Tu eşti Domnul şi Dumnezeului nostru.

Cu adevărat, rugul care a îndurat focul a fost ars, dar nu s-a mistuit (Ieşire 3, 3-5).

De la mâna lui Toma am avut credinţă în istoria lui Moise.

Pentru că, deşi mâna lui era stricăcioasă şi greoaie, nu a ars,

Când a atins coasta care era ca arderea flăcării.

Înainte, focul venea spre mărăcini,

Dar acum, mâna cea greoaie s-a grăbit spre foc;

Şi Dumnezeu Însuşi a fost văzut păzindu-le pe amândouă.

De aceea eu am credinţă; şi de aceea Îl slăvesc pe Dumnezeu, Însuşi şi pe omul, ca să strig,

Tu eşti Domnul şi Dumnezeul nostru.

Cu adevărat linia delimitării credinţei a fost semnată pentru mine

De mâna lui Toma; pentru că atunci când el L-a atins pe Hristos

El a devenit stiloul unui scriitor iscusit (Psalmul 43, 3)

Care scrie pentru cei credincioşi.

Din care țâșnește mai departe credinţă.

Din ea, tâlharul a gustat şi a devenit drept din nou;

Din ea, ucenicii şi-au adăpat inimile;

Din ea, Toma a sorbit cunoaşterea pe care a căutat-o,

Pentru că el a gustat prima dată şi apoi a oferit băutura multora care au avut o mică îndoială.

El i-a convins pe ei să spună: Tu eşti Domnul Dumnezeul nostru.

(Sfântul Roman Melodul, Condac la Toma necredinciosul 30. 1-3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 27) Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.

Odinioară, El făcea ca oamenii să vadă minunea învierii Sale viitoare în alte trupuri, însă acum a adeverit cuvântul Său în propria Sa natură omenească. Voi deja aţi primit o licărire din acel cuvânt lucrând în alţii – în cei care erau pe cale să moară, copilul care tocmai înceta să mai trăiască, tânărul la marginea morţii, trupurile în putrefacție, totul deopotrivă restaurat la viaţă printr-o singură poruncă… Acum uitaţi-vă la El, Cel ale cărui mâini au fost străpunse de cuie, uitaţi-vă la El, a cărui coastă a fost pătrunsă cu suliţa. Treceţi degetele voastre prin urmele cuielor, vârâți mâna voastră în rana suliţei. Puteați cu siguranţă să bănuiți până unde puteţi ajunge cu mâna voastră prin grosimea rănii, de vreme ce rana care acceptă mâna arată la ce adâncime a pătruns fierul. Prin urmare, dacă El a înviat, atunci noi pe bună dreptate ar trebui să rostim exclamaţia apostolilor: Cum spun unii că nu există înviere a morţilor? (1 Corinteni 15, 12), de vreme ce fiecare profeţie a Domnului este arătată adevărată de către mărturiile evenimentelor. De fapt, noi nu am aflat aceasta doar din cuvintele Lui, ci am și primit dovadă în faptele Lui de la chiar aceleaşi persoane care s-au întors la viaţă, înviind.

Ce alte motive mai au cei care nu cred? Mai degrabă să ne luăm rămas bun de la cei care ne pervertesc credinţa noastră curată prin filosofie şi deşarta înşelăciune (Coloseni 2, 8) și să ne ţinem de credinţa noastră (a învierii) în curăţenia ei, o credinţă pe care am învăţat-o din cuvintele pline de har ale proorocului: Lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului (Psalmul 103, 29-30).

(Sfântul Grigore de Nyssa, La Crearea omului 25. 12-13, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 27) Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.

Dacă, precum un Toma, ai fost lăsat afară când ucenicii erau adunaţi, cărora Hristos S-a arătat pe Sine, când tu nu-L vezi, nu fi necredincios. Iar dacă tu nu crezi, atunci crede-i pe cei care ţi-o zic. Şi dacă nu-i poţi crede nici pe ei, atunci încrede-te în semnele cuielor.

(Sfântul Grigore de Nazianz, La Sfintele Paşti, Discurs 45. 24, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 28) A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Așadar, să-și mărturisească greșeala cei ce mai înainte tăgăduiau că Cel răstignit era Dumnezeu. Pentru că dumnezeiasca Scriptură le-o porunceşte şi îndeosebi Toma, care, după ce a văzut pe El urmele cuielor, a strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Epistola 59. 10 către Epictet, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 28) A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Ai citit că Tatăl este Domnul şi în acelaşi timp Dumnezeu: O, Domnul Dumnezeul meu, te strig pe Tine, auzi-mă (Psalmul 29, 3). Cunoşti pe Fiul ca fiind Domnul şi Dumnezeu, aşa cum ai citit în Evanghelie că atunci când Toma a atins coasta lui Hristos, a spus: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Deci, aşa cum Tatăl este Dumnezeu şi Fiul Domn, aşa şi Fiul este Dumnezeu şi Tatăl, Domnul. Numirea sfântă se schimbă de la Unul la Altul, însă natura divină nu se schimbă și nici cinstea. Pentru că ei nu sunt aşa cum erau, ajutoare adunate din bunătate, ci daruri fără plată, din dragoste firească. Pentru că unitatea are trăsătura sa deosebită şi trăsăturile deosebite sunt legate împreună în unitate.

(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, La Sfântul Duh 3. 15. 108, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 28) A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Când Toma a atins trupul Mântuitorului, spunând Domnul meu şi Dumnezeul meu, a crezut cu adevărat că L-a atins pe Dumnezeu. Pentru că ei toţi au mărturisit un singur Hristos, astfel încât să nu-L facă doi.

Așadar, tu îl crezi pe Toma? Şi crezi în acest fel că Iisus Hristos, Domnul a toate, Singurul Născut şi în acelaşi timp primul născut, este Ziditorul tuturor lucrurilor şi Mântuitorul lumii şi că aceeaşi persoană este în primul rând Ziditorul lumii întregi şi după aceea Mântuitorul lumii întregi?

(Sfântul Ioan Casian, La Întruparea Domnului împotriva lui Nestorie 6. 19, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 28) A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Când Iisus i-a arătat lui Toma chiar locurile despre care avea îndoieli, Toma a strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Toma I-a pipăit trupul și I-a proclamat divinitatea. Ce a atins el? A atins trupul Domnului. A fost trupul lui Hristos sau dumnezeirea lui Hristos? Dumnezeirea lui Hristos a fost Cuvântul; natura Sa a fost suflet şi trup. Toma nu putea atinge sufletul, dar îl putea înţelege, pentru că trupul, care era mort, trece la viaţă. Dar acel Cuvânt nu este supus nici schimbării, nici atingerii, nici nu se retrage, nici nu progresează, nici nu cade, nici nu înfloreşte pentru că la început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Aceasta este ceea ce Toma a proclamat. El a pipăit trupul și a invocat Cuvântul deoarece Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi (Ioan 1, 1, 14).

(Fericitul Augustin, Predica 145A, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 28) A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Toma L-a atins pe El cu luare aminte şi când a descoperit adevărul, şi-a mărturisit greşeala prin cuvintele: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Ce înseamnă aceasta? După ce mai înainte Toma nu credea că Mântuitorul a înviat din morţi, acum Îl numeşte pe El Domn şi Dumnezeu? Aceasta nu este verosimilă. Toma, ucenicul necredincios, nu Îl numește Domnul şi Dumnezeu pe Cel pe care L-a atins – de fapt, cunoaşterea învierii nu L-a învăţat pe el că Cel înviat era Dumnezeu. Mai degrabă, L-a slăvit pe Dumnezeu pentru minunea săvârşită, fiind uimit datorită minunii pe care a văzut-o.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 7. 20-29,traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 29) Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.

Când Apostolul Pavel spune:credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute (Evrei 11, 1), este limpede că dovada acelor lucruri care nu pot fi făcute evidente este credinţa. Lucrurile care sunt evidente nu mai implică credinţă, ci recunoaştere.

De ce atunci când Toma a văzut şi când L-a pipăit, Domnul i-a spus: pentru că M-ai văzut ai crezut? Pentru că a văzut un singur lucru şi a crezut un altul; divinitatea nu putea fi văzută de un muritor. El a văzut o fiinţă omenească şi L-a mărturisit ca Dumnezeu… Dar noi ne bucurăm și de ceea ce urmează: fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut. Cu siguranță, această spusă se referă la noi, cei care păstrăm în minţile noastre pe Acela pe care nu Îl vedem în trupul Său. Se referă la noi, doar dacă îmbrăcăm credința cu fapte. Crede cu adevărat doar acea persoană care îşi exprimă credinţa în lucrările sale.

(Sfântul Grigore cel Mare, A patruzecea Evanghelia, Omilie 26,traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 29) Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.

Iisus i-a spus lui:pentru că M-ai văzut pe Mine, Toma, ai crezut. Fericiţi sunt cei care n-au văzut şi au crezut. Aceste cuvinte erau deosebit de pertinente şi ne pot fi de mare ajutor. Ucenicii au demonstrat încă odată ce mare grijă are Hristos de sufletele noastre, pentru că El este bun şi, aşa cum spune Scriptura: vrea ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (1 Timotei 2, 4). Chiar şi aşa, acest cuvânt al Său ne poate surprinde.

Ca de obicei, Hristos trebuia să fie răbdător cu Toma când a spus că el nu va crede, şi cu ceilalţi ucenici când au crezut că au văzut un duh. Datorită dorinţei Sale de a convinge întreaga lume, El de bună voie le-a arătat semnele cuielor şi rana din coasta Sa. Pentru că El, fără îndoială, îi dorea și pe aceia care aveau nevoie de asemenea semne ca sprijin pentru credinţa lor. Și chiar a și mâncat, deşi nu avea nevoie de aceasta… Cel care se încrede în ceva ce nu a văzut, crezând în cuvântul învăţătorului său, prin credinţa prin care el cinsteşte pe cel pe care învăţătorul său îl proclamă lui, este vrednic de mare cinste. Aşadar, fericit este cel care crede mesajul sfinţilor apostoli care, aşa cum spune Sfântul Evanghelist Luca, au fost martorii faptelor lui Hristos şi slujitorii lumii. Dacă noi dorim viaţa veşnică şi tânjim după un lăcaş în Cer, trebuie să-i ascultăm.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12. 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 29) Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.

Sunt unii… care cred că o viaţă binecuvântată este imposibilă în acest trup slab şi fragil deoarece trebuie să suferim durere şi tristeţe, plâns, boală și toate în acest trup… Nu este o binecuvântare să fii în mijlocul suferinţei, dar este o binecuvântare să fii biruitor asupra ei şi să nu fii înspăimântat de vremelnica putere a durerii. Lucrurile care ne vin sunt considerate groaznice din cauza durerii ce o provoacă, cum ar fi orbirea, pribegia, foamea, necinstirea unei fiice, pierderea unui copil. Dar cine neaga că Isaac nu a fost binecuvântat, el care nu vedea la anii săi şi totuşi dădea binecuvântări din binecuvântarea sa? (Facerea 27, 28). Nu era oare Iacob binecuvântat, el care, lăsând casa tatălui său a îndurat pribegia ca un cioban pentru plată (Facerea 31, 41) şi a jelit încălcarea castităţii fiicei sale (Facerea 34, 5) şi a suferit foamea? (Facerea 42, 2). Nu au fost ei binecuvântaţi, ei a căror bună credinţă Dumnezeu a primit-o mărturie, aşa cum este scris: Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob? Greu lucru este sclavia, însă Iosif nu era sclav. De fapt, în mod limpede el a fost binecuvântat pe când era sclav și a împiedicat pofta trupească a stăpânei sale (Facerea 39, 7). Ce să mai spun de Sfântul David, care a jelit moartea a trei dintre copii săi (2 Samuel 12, 16; 13, 31; 18, 33), şi oare ce este mai rău decât legătura incestuoasă a fiicei sale? (2 Samuel 13, 21). Cum poate fi lipsit el de binecuvântare? El, cel din care Însuși Creatorul binecuvântării a răsărit și care a făcut mulţi fericiţi? Pentru că fericiţi sunt cei care nu au văzut şi au crezut.

Toţi aceştia au simţit slăbiciunea lor, dar cu curaj au biruit asupra ei. Ce putem noi gândi despre cineva așa de nenorocit ca Sfântul Iov, fie pentru arderea casei sale sau pentru moartea fulgerătoare a celor zece fii ai săi sau pentru durerile sale trupeşti? (Iov 1, 14–2, 10). N-ar fi fost oare el mai puţin binecuvântat dacă nu îndura acele lucruri prin care el cu adevărat s-a arătat a fi de acord? Este adevărat că în aceste suferinţe este ceva amar şi că noi nu ne putem pune mintea deasupra problemei pentru a ascunde această durere.

Nu ar trebui să neg că marea este adâncă pentru că la ţărm este mai puţin adâncă, sau că cerul este limpede pentru că uneori este acoperit cu nori sau că pământul este rodnic pentru că în unele locuri este doar pământ arid sau că recoltele sunt bogate şi pline pentru că uneori au ovăz sălbatic amestecat cu ele. Deci, la fel, consideră ca adevăr că recolta unei conştiinţe fericite poate fi amestecată cu unele simţiri amare de tristeţe. În snopii unei vieţi fericite, dacă din întâmplare orice nenorocire sau amărăciune s-a strecurat, nu este ca şi cum ovăzul sălbatic a fost ascuns sau ca şi cum amărăciunea neghinei a fost ascunsă de dulcea aromă a grâului?

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Îndatoririle clerului 2. 5. 19-21, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 29) Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.

Doar pentru minţile adânci şi pentru sufletele întărite de lumina credinţei este posibil să creadă fără a ezita ceea ce nu este văzut cu vederea trupească şi să-şi îndrepte simțurile unde nu-şi pot direcţiona privirea. De unde s-ar mai fi ridicat aceasta în inimile noastre sau cum ar mai fi fost cineva motivat prin credinţă, dacă mântuirea noastră s-ar fi bazat doar pe acele lucruri care se află înaintea ochilor noştri? Pentru aceasta, Domnul nostru a spus lui Toma, care părea să se îndoiască de învierea Sa până când nu a verificat prin vedere şi nu a atins urmele pătimirilor Lui chiar pe trup Său: pentru că M-ai văzut, ai crezut; fericiţi sunt cei care nu au văzut şi au crezut.

(Sfântul Leon cel Mare, Predica 74, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 29) Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.

Fericiţi sunt cei care, atunci când harul s-a retras, nu găsesc nici o mângâiere în ei înşişi, ci doar continuă suferinţa şi adânca întunecime, dar nu deznădăjduiesc. Ei, întăriţi prin credinţă, suferă cu bărbăție, încredințați că văd într-adevăr pe Domnul, Cel care este nevăzut.

(Sfântul Ioan Carpatiul, Text pentru monahii din India 71, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 30) Deci şi alte minuni a făcut Iisus înainte ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta.

Cu aceste cuvinte, evanghelistul arată că existau nenumărate semne pe care Mântuitorul le-a împlinit înaintea ucenicilor. Mai mult, el dovedeşte că spusele Evangheliei sunt adevărate, adică acele rare relatări alcătuite cu precizie de ceilalţi evanghelişti, dar care au fost omise de el. Cu ale lui cuvinte, aici demonstrează că nu a spus acestea cu vreo intenţie polemică, ci arată faptul că mesajele celorlalţi evanghelişti sunt adevărate şi suficiente pentru cel care vine la credinţă şi le crede, le citeşte şi le înţelege.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 7. 20. 30-31, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 30) Deci şi alte minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta.

Pentru că, în ceea ce priveşte timpul de dinainte de înviere, a fost necesar ca multe semne să fie făcute, ca ei să poată crede că El este Fiul lui Dumnezeu, la fel a trebuit şi după înviere, pentru ca ucenicii să creadă că Hristos a înviat.

Un alt motiv pentru care evanghelistul a adăugat și cuvintele în prezenţa ucenicilor Săi, este pentru că Hristos le-a vorbit după înviere.

Și tot El va spune: lumea nu Mă va mai vedea.

(Sfântul Ioan Gură de Aur,Omilii la Evanghelia după Ioan 87. 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 31) Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

Evanghelia nu a cunoscut un al Fiu al Omului decât pe El, Cel care era al Mariei, care a și suferit. Nu a existat nici un Hristos care a fugit de la Iisus înainte de patimă. Evanghelia a ştiut despre El, Cel care a fost născut ca Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi că această persoană a suferit şi S-a ridicat din nou, aşa cum demonstrează Ioan, ucenicul Domnului, spunând: Dar acestea sunt scrise pentru ca voi să puteţi să credeţi că Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu şi că prin credinţă să aveţi viaţă în numele Lui. El a anticipat sistemele blasfemiatoare care Îl împart pe Domnul, în măsura în care stă puterea lor, spunând că a fost format din două substanţe diferite.

(Sfântul Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor 3. 16. 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 31) Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

De ce această Evanghelie, chiar la finele ei, spune că aceste lucruri erau scrise dacă nu cumva, ca să folosesc cuvintele mele, ca să crezi că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu? Prin urmare, când iei oricare dintre afirmațiile acestei evanghelii şi le aplici pentru a demonstra identitatea Tatălui şi a Fiului, presupunând că ele servesc perspectivele tale acolo, ești împotriva scopului definit al evangheliei. Pentru că aceste lucruri cu certitudine nu sunt scrise pentru ca tu să poţi crede că Iisus Hristos este Tatăl, ci Fiul.

(Tertulian, Împotriva practicilor 25,traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 31) Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

Singurul motiv pentru care Ioan pretinde că scrie Evanghelia sa, este acela ca toţi să poată crede că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Dacă este suficient pentru mântuire să credem că El este Hristos, de ce adaugă Fiul lui Dumnezeu? Dar dacă adevărata credinţă nu este altceva decât credinţa că Hristos nu este doar Hristos, ci Hristos Fiul lui Dumnezeu, apoi cu siguranţă numele Fiului nu este ataşat lui Hristos ca un adaos obişnuit datorită adopţiei, ci observăm că este substanțial mântuirii. Dacă atunci, mântuirea constă în mărturisirea numelui, nu trebuie ca numele să exprime adevărul? Dacă numele exprimă adevărul, prin ce autoritate poate fi el numit o creatură? Nu este mărturisirea unei creaturi, ci mărturisirea unui Fiu care trebuie să ne dea mântuire. Prin urmare, a crede că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este adevărata mântuire, reprezintă slujba de mulţumire a unei credinţe neprefăcute. Pentru că noi nu avem dragoste înăuntrul nostru faţă de Dumnezeu Tatăl, decât prin credința în Fiul.

(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 6. 41-42, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(In. 20, 31) Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

Acest paragraf indică sfârşitul cărţii. Dar apoi există totuşi relatarea modului în care Domnul Însuşi S-a arătat la Marea Tiberiadei şi la prinderea peştelui unde este făcută o trimitere deosebită asupra tainei Bisericii şi a caracterului său în timpurile viitoare la învierea de obște a celor adormiţi. Prin urmare, eu cred că este aşezat în acest mod pentru a da o deosebită proeminență faptului că sfârșitul cărţii a fost întrerupt, aşa cum a fost, şi că acest sfârşit trebuia să fie o prefaţă a relatării care urma pentru a da acesteia într-o anumită măsură o poziţie de mai mare însemnătate.

(Fericitul Augustin, Tratate la Evanghelia după Ioan 122, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)