(Mt. 9, 27) Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El, strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David.

În acel moment, încep să meargă după Domnul pe când El trecea pe acolo. Dar se pune întrebarea, dacă ei nu puteau să vadă, cum au știut de trecerea Domnului pe acolo și apoi, cum au știut numele Său? Mai mult decât atât, l-au numit Fiu al lui David și au cerut să fie vindecați. În cei doi orbi se împlinesc toate prefigurările (proorociile și cuvintele Mântuitorului) de mai devreme. Fiica conducătorului pare să fie din rândul acestor oameni, adică dintre fariseii și ucenicii lui Ioan care făcuseră cauză comună punându-L la încercare pe Domnul. Acestor persoane neștiutoare, legea le-a arătat pe Cel pe care acum Îl rugau să-i vindece. Le-a arătat că Mântuitorul lor, după trup, era din neamul lui David. Tot El a făcut lumină în cugetele celor care erau orbi din cauza păcatelor făcute. Ei nu puteau să-L vadă pe Hristos, dar li s-a povestit despre El. Domnul le-a arătat prin aceasta că credința nu trebuie privită ca un rezultat al vindecării, ci vindecarea trebuie privită ca pe un rezultat al credinței. Orbii au văzut pentru că au crezut; ei nu au crezut pentru că au văzut. Din aceasta înțelegem că ceea ce dorim să primim trebuie să o facem prin credință și că aceasta nu trebuie practicată din pricina celor obținute. Pentru că au crezut li se oferă vederea și li se cere acestora să rămână tăcuți pentru că sarcina de a propovădui avea să aparțină în exclusivitate apostolilor.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 9.9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 9, 27) Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David.

Conform unei interpretări alegorice, acești doi orbi simbolizează cele două regate în care au fost împărțiți iudeii (după moartea lui Solomon, între Roboam și Ieroboam). Potrivit unei alte interpretări, putem considera că iudeii și neamurile sunt prefigurați prin acești doi orbi. Însă acest lucru nu ar fi potrivit, pentru că ar putea oare neamurile, înainte de a fi luminați, să-L declare pe Hristos ca fiu al lui David fără să fi auzit din lege sau din prooroci despre El? Pentru aceasta, mai bine este privim pe acești doi orbi ca pe unii ce au auzit din lege și de la prooroci că Hristos este fiul lui David. Amândoi erau orbi prin necredința lor, pentru că nu puteau vedea Lumina cea adevărată, pe singurul Fiul al lui Dumnezeu, proorocit în lege și prin prooroci. Lipsiți de lumina credinței și acoperiți de vălul legii, erau ținuți în bezna orbirii, după cum și Sfântul Apostol spune: Ci până astăzi, când se citeşte Moise, stă un văl pe inima lor;Iar când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica (2 Cor. 3, 15-16). Și în alt loc: până în ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, rămâne acelaşi văl, neridicându-se, căci el se desfiinţează prin Hristos (2. Cor. 3, 14). De aceea, orbilor li s-a redat vederea de-ndată ce și-au exprimat credința în Fiul lui Dumnezeu. Acest lucru ne arată că oricine va crede că Fiul lui Dumnezeu a venit să mântuiască pe om, va primi cunoștința Luminii celei adevărate imediat ce orbirea păcatelor este vindecată.

(Cromațiu, Tratat la Matei 48.2.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 9, 28) După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne!

Pe când Domnul ieșea din casa dregătorului și se îndrepta spre a Sa (precum citim mai înainte): Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa (Mt. 9, 1),deodată doi orbi au venit la El strigând şi zicând: „Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David”. Hristos nu-i vindecă pe cale, precum s-ar fi așteptat, ci numai după ce ajung la casa Sa. Orbii se apropie și intră înăuntru. Mai întâi, s-a discutat credința lor ca să primească lumina credinței celei adevărate. Încă un semn se adaugă celui dintâi pe care l-am pomenit despre fiica dregătorului și femeia cu scurgere de sânge, pentru că ceea ce moartea și boala au demonstrat într-un caz, orbirea a demonstrat în celălalt. Amândoi erau orbi la vremea când Domnul trecea prin această lume în drum spre casa Sa. Dacă n-ar fi strigat și n-ar fi zis: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David și la întrebarea lui Iisus:Credeţi că pot să fac Eu aceasta? n-ar fi afirmat: Da, Doamne!, n-ar fi primit lumina cea curată.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1.9.27, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 9, 29) Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă!

De ce în timp ce ei strigau și cereau vindecare, Hristos le-o întârzie, întrebându-i de credința lor? Pentru că și aici, Iisus ne învață să ne-mpotrivim din toată firea slavei care vine din mulțime. În apropiere se afla o casă. I-a luat cu El în acea casă ca să-i vindece departe de ochii celorlalți. Apoi le-a poruncit să nu spună nimănui.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 32.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 9, 30) Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie.

Această poruncă  a tăcerii nu este deloc o sarcină ușoară pe care Hristos o dă din nou căpeteniilor iudeilor. Ochii acestor doi bărbați fuseseră distruși. Apoi au primit credința doar prin cele auzite. Și acum puteau vedea și ei înșiși minunea. Însă, cu toate că acum primiseră vederea pentru a observa ce se întâmplă, li s-a poruncit să nu spună nimic. Poți auzi râvna în strigătele lor, în simpla lor cerere de a se milostivi spre ei și în rugăciunile lor. Și l-au numit Fiul lui David pentru că acest nume era cel mai cinstit dintre toate și era numele prin care proorocii chemau pe cei pe care voiau să-i laude cel mai mult și să-i preacinstească.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 32.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 9, 31) Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela.

Orbii nu au ascultat de porunca Sa, ci au devenit imediat propovăduitori și binevestitori. Deși li s-a spus să tacă în privința a ceea ce s-a săvârșit, ei eu spus mai departe. Să ne amintim că într-un alt loc, altcuiva i-a spus: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu (Lc. 8, 39; cf. Mc. 5, 19). Acest lucru nu este în opoziție față de ceea ce El spune aici, ci completează învățătura pentru că ne învață să nu spunem nimic despre noi. De fapt, ne învață chiar și să oprim și să nu îi lăsăm pe cei care vor să ne laude să facă aceasta. Dar ne învață și că, dacă este adusă slavă lui Dumnezeu, nu numai că nu trebuie să oprim aceasta, ci chiar trebuie să poruncim ca acest lucru să fie săvârșit (această poruncă de a nu lăsa pe nimeni să nu știe despre vindecarea orbului ne oferă o pildă de smerenie, dar nu ne împiedică să slăvim pe Dumnezeu când lucrează pentru noi).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 32.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 9, 32) Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon.

Starea în care omul se afla nu era normală, ci era viclenia diavolului [Iisus vindecă boala cauzată de demon într-un chip diferit de cum le vindecă pe celelalte. Pentru că vindecarea sa nu a fost una asemănătoare cu a altora care făceau vindecări. Exorcismele, vindecările și alte fapte ale Sale vădesc natura Sa], de aceea omul are nevoie de alții ca să-l aducă la Iisus. Nu putea să ceară singur, pentru că nu putea vorbi și nici nu putea să ceară celorlalți pentru că demonul îi legase limba și împreună cu limba, îi încătușase și sufletul. De aceea, Iisus nici nu a cerut credință de la el, ci i-a vindecat de-ndată boala, căci se spune că: fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: „Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel”. Aceste cuvinte ale mulțimii au deranjat în special pe farisei, pentru că mulțimile L-au așezat pe Iisus înaintea tuturor și nu numai înaintea celora care trăiau la acea vreme, ci și înaintea  tuturor celor care au fost vreodată. Și L-au așezat cel dintâi, nu pentru că vindeca pe oameni, ci pentru că vindeca cu ușurință; vindeca de-ndată; vindeca nenumărate boli și vindeca boli la care nu se cunoștea leac. Pentru aceasta oamenii au reacționat așa.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 32.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 9, 32) Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon.

Cuvântul grecesc kophos înseamnă mai mult surd decât mut, însă Scriptura folosește fără nici o diferență kophos pentru spune și mut și surd. În sens duhovnicesc, precum orbul a primit lumina, la fel și mutului i s-a dezlegat limba ca să vorbească și să aducă slavă Celui de care mai înainte se lepădase.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1.933, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 9, 33) Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel.

În omul surd, mut și demonizat se arată nevoia neamurilor de o vindecare desăvârșită. Asaltați din toate părțile de necazuri, au fost asemănați cu un trup ce suferă toate felurile de boli. Și pentru aceasta, trebuie observată o anumită ordine a lucrurilor. Pentru că mai întâi este scos afară demonul și mai apoi se adaugă celelalte bucurii ale trupului. După ce este alungată nebunia tuturor superstițiilor prin cunoașterea lui Dumnezeu, sunt rostite cuvintele de vindecare a vederii, auzului și a vorbirii. Afirmația celor de față a urmat uimirii lor față de ceea ce s-a petrecut: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. Și cu adevărat, așa a fost: cel pe care nu l-au putut ajuta a fost vindecat prin puterea Cuvântului, iar surzii și muții au adus laude lui Dumnezeu. Neamurilor le fusese dată mântuirea, căci toate cetățile și satele erau acum luminate de puterea și prezența Lui Hristos, iar oamenii erau vindecați de fiecare slăbiciune a veșnicelor boli.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 9.10, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 9, 33) Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel.

Boala demonizatului mut nu era naturală ci era lucrarea diavolului. Deci demonizatul a fost adus la El. Pentru că nu avea glas să vorbească pentru sine, neputând să ceară vindecare pentru sine fiind fără glas. Nu putea să ceară acest lucru nici altora, pentru că diavolul îi legase limba. Și precum limba îi fusese robită la fel îi era și sufletul.

De aceea Iisus nu a cerut ca el să-și mărturisească credința ci l-a vindecat de-ndată. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 32.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 9, 34) Dar fariseii ziceau: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”.

Această vindecare i-a supărat în special pe farisei. Îi deranja faptul că Iisus era cinstit mai mult decât erau ceilalți, nu doar mai mult decât cei contemporani ci mai mult decât toți oamenii care au fost. Pentru că făcea ceea ce făcea cu atâta ușurință și atât de repede. Vindeca nenumărate boli care erau și fără de leac. Pentru aceasta, lumea Îl slăvea, iar fariseii continuau să discrediteze lucrările Sale, fiind în contradicție cu ceea ce ei înșiși declarau. Este o răutate a spune în disperare că cu domnul demonilor scoate pe demoni.

Ce poate fi mai nesăbuit de atât! Este o nesăbuință aceasta în primul rând pentru că, așa cum va spune și El mai târziu, este imposibil  să scoți afară pe demoni cu domnul demonilor (Mt. 12, 25-26). Căci obiceiul demonilor este de a încuraja pe cei ce lucrează cele ale lor, nu de a se opune lucrărilor lor. În al doilea rând, nu numai că El scotea afară pe demoni, ci și curățea pe leproși, învia pe cei morți, liniștea marea, ierta păcatele, propovăduia împărăția și era aproape de Tatăl. Demonii nu ar vrea să facă aceste lucruri niciodată și nici nu ar fi în stare vreodată să le săvârșească.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 32.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 9, 35) Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

Iisus nu numai că S-a ferit să îi pedepsească pe cei ce-L batjocoreau pentru încăpățânarea lor, ci nici nu i-a mustrat în vreun fel. Aceasta este încă o dovadă a blândeții Sale și le respinge cuvintele pizmașe. Le arată mai multe dovezi ale slavei prin semnele ce aveau să urmeze și lepădările care vor deveni mai explicite. Pentru aceasta, a mers prin toate cetățile, prin sate și prin sinagogi, învățând pe oameni ca celor care îi atacă să le răspundă cu cea mai mare bunăvoință și nu prin defăimări și cuvinte de batjocură. Faceți bine tovarășilor voștri nu pentru bine lor, ci și pentru cel al Dumnezeu. Orice v-ar face, voi nu încetați a le face bine, iar răsplata voastră va fi mai una mare. Dacă atunci când sunteți batjocoriți încetați a mai săvârși binele, înseamnă că voi căutați slava celorlalți și nu pe cea a lui Dumnezeu.

Pentru aceasta a fost trimis Hristos, ca să ne învețe că a venit doar ca să facă bine și ați văzut că nu a așteptat pe cei bolnavi să vină ei la El, ci El însuși s-a grăbit spre ei, aducându-le o îndoită binecuvântare: Evanghelia împărăției lui Dumnezeu și tămăduirea bolilor lor. Și ca să facă acest lucru a mers peste tot, fără a ocoli chiar și cel mai mic sat.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 32.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)