Din Totma in Petersburg   

Ca oricare om în parte, am un deosebit interes pentru strămoșii mei. Prima dată am reușit să aflu că strămoșii mei nu sunt din Petersburg, ci din Totma. Totma este un minunat orășel de pe lângă Vologda. Acești predecesori ai mei se împărțeau în două categorii: fețe bisericești din Totma și funcționari. La începutul secolului al XX-lea, o parte din familia noastră s-a mutat în Sankt-Petersburg, unde străbunicul meu, Mihail Prokofievici, a fost director de gimnaziu din anul 1919. După revoluție, acesta fiind un om pașnic de fel, profesor de meserie, a trecut de bună voie de partea Armatei Albe. De menționat că întreaga lui viață după aceea a fost credincios ideii că trebuie să apere Rusia până la capăt. În primul an a activat în Armata Albă, dar după înfrângerea ei a fugit în Ucraina, unde nimeni nu-l cunoștea. Aceasta este acea mișcare pe care a descris-o Bulgakov și care, în parte, s-a finalizat în Europa. Dar, străbunicul meu nu era ca și cum ar fi plecat din Rusia, chiar de a rămas în Ucraina și s-a angajat ca profesor la o școală. Deoarece era un om care avea umor, diminețile se trezea cu melodia „Scoală-te, prizonier al foamei”. Câteodată ținea cuvântări la adunările școlii, ca veteran de război. Dar, nu specifica de a cui parte fusese. În memoria lui am dedicat romanul „Soloviov și Larionov”.

O altă parte a familiei noastre a rămas în Sankt-Petersburg și trăiește aici și astăzi. În legendele familiei noastre s-au păstrat istorii cutremurătoare din vremea blocadei. Despre cum a murit bunicul unchiului Gheorghi Dimitrievici Neciaev. El era adjunctul directorului Muzeului Rus și de foame a mâncat cleiul cu care lipise ramele la tablouri. Când s-a terminat cleiul, el a mâncat pisica, însă aceasta nu l-a salvat, căci a murit în cele din urmă. De aici, în familia noastră este o vorbă că femeile rabdă foamea mai ușor decât bărbații. Femeile din familia noastră au supraviețuit, dar cu bărbații a fost mai rău.

Întoarcerea

Față de Kiev mă raportez cu mare delicatețe, deoarece este orașul unde m-am născut. Este un loc special și cu adevărat minunat. Este un oraș care primește cu pace tot ce s-ar petrece în el. Cultura rusă pe atunci pătrundea în cea ucraineană, fiind o acțiune de reciprocitate și era foarte bine, neexistând conflicte ca cele de astăzi. Eu am studiat în Universitatea Leskov și prin V. Leskov am ajuns la Rusia Veche. Însă, în viața mea un rol important l-a avut „întâmplarea”. Eu nu sunt o persoană mobilă, care să aibă deschiderea de a se muta oriunde, la întâmplare – nu am un astfel de motor, care să implice schimbarea. Totul însă a venit de la sine.

Voiau să mă trimită la catedra de literatură rusă de la „Universitatea din Kiev”, dar eu aș fi vrut să continui tot la Leskov. S-a întâmplat că în ultimul moment au luat altă persoană și astfel s-a ivit posibilitatea să mă înscriu la doctorat în Petersburg, pe atunci Leningrad. Mai mult de atât, doctoratul era de studii complete, cu întoarcerea la finalul studiilor înapoi în Academia de Știință din Kiev. Și aceia care trebuiau să plece au renunțat în ultima clipă, deoarece li s-a părut că nu pot reuși la examenul de la „Casa Pușkin”. Acesta fiind un nume la care se tremura de emoție, dar eu nu, eu voiam să încerc, deoarece nu prea înțelegeam cu ce se ocupă. Am trecut examenul cu maxim, spre surprinderea mea, datorită cărților pe care le-am citit și le-am conspectat în universitate. Astfel și a doua ramură a familiei mele, prin persoana mea, s-a întors în Petersburg. M-am întors aici în 1986, am intrat la doctorat la „Casa Pușkin”, pe departamentul de Literatură rusă veche, pe care îl coordona Dimitrii Sergheevici Lihaciov. În decursul a trei ani mi-am scris aici disertația, după traducerea Cronicii bizantine a lui Gheorghie Amartolos, iar după susținere Lihaciov mi-a propus să rămân să lucrez în departamentul său. Se înțelege că aceasta a fost una dintre propunerile la care nu am renunțat. Și astfel, din 1990, m-au luat la lucru, după trei ani de studiu la doctorat.

Despre „Casa Pușkin”

Cred că despre aceasta nu am vorbit niciodată cu Lihaciov – și consider că, pentru el, literatura veche și lucrul la „Casa Pușkin” au fost forme de emigrare interioară. Pentru cuvintele care s-au scris cu zeci de ani în urmă, nimănui nu-i este rușine. Mulți dintre literații care se ocupă de perioadele noi ale literaturii sovietice s-au căit mai apoi că nu au știut să aleagă. Iar marilor noștri literați le pare rău că nu s-au alăturat, pentru că spuneau, pe atunci, că este în afara ideologiei, că în întregime acest lucru era greu de atins și de realizat sub copertina ideologică sovietică. Aceasta a fost cercetarea textelor literaturii ruse vechi. Au fost desigur și aici compromisuri, dar pe departe nu atât de mari. De exemplu, viețile sfinților erau de recomandat să se intituleze „Poveste despre viață”.

Idea lui Lihaciov era de a edita antologii de literatură rusă veche bilingve: în partea stângă era textul în rusa veche, iar în dreapta, traducerea. La început, acestea se numeau „Monumente ale literaturii ruse vechi”, dar acum poartă numele de „Biblioteca Literaturii Ruse Vechi”. Au apărut în jur de douăzeci de volume. Aceasta reprezenta tot ceea ce i-a ajutat pe oameni să continue. În aceeași măsură, oameni ai credinței. Pentru că aceste texte se deosebeau și erau în mod radical delimitate de textele care circulau în perioada sovietică. Cu toate că puterea sovietică le interzicea, oamenii continuau să le caute. De aceea, „Casa Pușkin” este un loc binecuvântat. Te face să te gândești la lucruri care nu sunt imediate. Mai mult de atât, nu doar scopul muncii, cât și locul în sine este dedicat acelor lucruri care există deja ca o întruchipare a metafizicului – scriitorii ruși și operele lor. În ciuda faptului că există materiale care mărturisesc existența scriitorilor ruși, pe care le vedem expuse, există și un câmp metafizic uimitor. Fiecare scriitor este, în primul rând, o existență metafizică. Aceasta este o lume specială pe care el o creează după modelul Domnului. Când Dumnezeu l-a creat pe om, eu cred că El i-a dăruit acestuia și putere creatoare, iar la scriitori aceasta este mult mai profund remarcată.

Despre cum s-a schimbat totul

Eu am intrat în anul 1986, iar după aceea a început treptat să fie distrusă țara. Către finalul anului 1989 s-au schimbat foarte multe lucruri, în diferite planuri. În primul rând, mi-au dat de înțeles că în Kiev are loc o restrângere și întoarcerea nu este atât de necesară, așa cum se părea. Iar pe de altă parte, Lihaciov mi-a cerut să rămân. Dar, ce era important este că aici m-am căsătorit. Am întâlnit-o pe viitoarea soție, Tatiana Redi. Ea venise, la fel ca și mine, la doctorat, la „Casa Pușkin”, dar din Kazahstan, fiind nemțoaică dintre nemții deportați la Povolmje. Am fost prieteni în timpul doctoratului și astfel ne-am hotărât să ne căsătorim. Dimitri Sergheevici i-a propus și ei, de asemenea, să rămână la „Casa Pușkin” și să lucreze în departamentul său. Ea este o cercetătoare foarte bună, specialist în hagiografii și vieți de sfinți. Avem o poveste amuzantă. Lihaciov nu era un om arogant, care să se gândească numai la știință și a observat totul, a văzut că relația dintre mine și Tatiana ducea spre căsătorie, deoarece noi ne propusesem să mergem împreună la Kiev, pentru că nu mă gândeam că aș putea să rămân în Rusia. În afară de aceasta, aveam niște obligații în Kiev și trebuia pentru început să mă întorc. În același timp, din cauza acelor vremuri, ne era greu atât mie cât și Taniei cu permisul de ședere. Lihaciov a înscris-o pe Tania, fiindu-i de ajuns să-l sune pe președintele comitetului și după aceea, când Lihaciov a vorbit cu mine, mi-a propus să lucrez la „Casa Pușkin” și am primit aceasta cu mulțumire. Apoi, el a chemat câțiva colegi și spuse: „Eu știu că Jenea și Tania sunt prieteni și, dacă se căsătoresc, atunci nu mai trebuie să cer înregistrare pentru Jenea. Iar eu nu mai vreau să mai sun o dată. Cum ar fi să se știe, se căsătoresc sau nu?” I-au răspuns: „Dmitrii Sergheevici, dar cum se pot întreba asemenea lucruri!” El spune: „Numai în frunte.” Și, după aceea, Lihaciov a fost naș la nunta noastră, în cămin. Am povestit aceasta pentru că rolul lui Dmitrii Sergheevici în viața mea și a soției mele a fost unul imens. Și nu numai ca profesor și ca om care a influențat stilul meu științific, dar și până la un anumit nivel omenesc, ajutându-ne foarte mult pe mine și familia mea. Și aceasta nu s-a întâmplat o dată sau de două ori, ci erau fapte existențiale. De aceea nutresc pentru el un sentiment de adâncă recunoștință. Recunoștință și iubire.

Despre academicianul Lihaciov

Îmi amintesc cum l-am văzut prima oară, în toamna anului 1986, la întâlnirea departamentului. Când mi l-au prezentat eu tremuram, iar după această întâlnire fugitivă eu am nimerit la un banchet dat în cinstea lui Dmitri Sergheevici Lihaciov, cu ocazia împlinirii celor 80 de ani. Și nu a fost o sărbătorire obișnuită. Întotdeauna la noi, în astfel de situații, se pregăteau parodii pentru toți colaboratorii. Eu am jucat rolul lui Vasilka Trebovliskovo – cneazul care și-a orbit frații. Lui Lihaciov i-a plăcut foarte mult piesa noastră. Mi-aduc aminte cum i-au dat lacrimile și a spus: „Cum să vă cuprind pe toți într-o îmbrățișare?”. Relația lui Lihaciov cu noi era una paternală: demult nu mai era nici măcar un om din departamentul său pe care să nu-l fi cunoscut personal. Aceștia erau oamenii pe care îndelung îi analiza și numai după aceea le propunea să lucreze în departamentul său. Considera acest departament un continuator al familiei sale și aceea consta în faptul că el cunoștea chiar și problemele familiale ale fiecărui colaborator și astfel întotdeauna îi ajuta pe toți. Era un om al cuvântului. În cartea în amintirea lui Lihaciov pe care am editat-o, Nina Elțina scria că singurul om de care s-a temut în viață Boris Nikolaievici a fost academicianul Lihaciov. Deoarece el știa ce este al său și se raporta la aceasta cu o distanță trebuincioasă.

Manuscrise și staroveri

- Haideți să ne întoarcem la munca dumneavoastră. Spuneați despre colaboratorii de la Puskinski dom că au mers în diverse expediții folclorice și au adunat manuscrise…

- Eu am fost doar în expediții dialectologice și folclorice, în cele arheografice a fost doar soția mea, Tatiana. Aceasta este o lucrare importantă și folositoare a instituției, deoarece noi adunăm acele miezuri care au mai rămas încă din cultura rusă veche. În nordul Rusiei, încă se mai găsesc manuscrise foarte vechi. Acestea au fost scrise până la Raskol și pe care le-au păstrat staroverii,  fiind transmise din generație în generație. Raskolul a fost una dintre cele mai teribile perioade din istoria Rusiei fiind comparabilă cu revoluția de la 1917. Nu au fost mari diferențe între staroveri și cei care au acceptat schimbarea dar, atât de mult s-a clătinat țara, încât s-a împărțit în două tabere. Și astfel, cu o cruzime nedescrisă, o parte din fii care rămăseseră așa cum erau la început a fost gonită și persecutată. Eu nu sunt starover, ci aparțin de Biserica Ortodoxă Rusă, dar îi înțeleg pe staroveri și simt o adâncă vină pe care o are Rusia în raport cu staroverii. Mai mult decât atât, dacă aș fi trăit în secolul al XVII-lea și mi s-ar fi spus dintr-o dată „Iată, de acum vei face astfel”, eu cred că nu aș fi putut să mă supun. Aceasta este o mare dramă care s-a răspândit în decursul a câtorva veacuri. În ciuda faptului că pe staroveri i-au gonit atât de crud și sălbatic, ei și-au conservat cultura rusă. Aceștia, până în secolul al XX-lea, scriau manuscrise după modelele rusești vechi. Deoarece nu aveau acces la tipografie atât în perioada țaristă, cât și în cea comunistă, au urmat tradiția rusă veche și au scris cum scriau cu două sute, trei sute sau patru sute de ani în urmă. Și așa au păstrat această cultură pe care noi vrem să o descoperim acum în nord-vestul Rusiei.

- Cum a avut loc întâlnirea cu orașele din nord? Când ați scris romanul „Laur”, v-ați amintit tot ceea ce ați văzut acolo?

- Nimic din ceea ce am descris în călătoria eroului nu am inventat, din nordul Rusiei până la Ierusalim. Nu m-am confruntat, desigur, cu astfel de greutăți precum eroii mei, dar desigur că am fost în aproape toate locurile din descrierile mele. Am mers în mod repetat însă la mănăstirea Sfântului Kiril Belozerski. Viața în mănăstire acum nu mai ocupă același loc ca în Evul mediu. În civilizația actuală, acest loc nu mai este în centrul societății, ci este de bunăvoie marginal. Mănăstirea în Evul Mediu era centrul vieții. Aceasta era școala, universitatea, locul unde se scriau și se redactau cărțile, unde se creau bazele civilizației – de la ideologie, până la culinar. În Europa, cea mai mare partea a sortimentelor de lichior și bere erau făcute în mănăstiri. Înainte de a merge prima dată la Mănăstirea Sfântului Kiril Belozerski, am tradus și am comentat Viața Sfântului Kiril Belozerski, întemeietorul acestei mănăstiri. Iar pentru mine aceasta a fost o reprezentare a unei existențe mistice și, în momentul când l-am văzut, a fost o întâlnire cu un cunoscut mai vechi. De asemenea, s-a întâmplat să traduc și să comentez scrierile apocrife ale Sfinților Petru și Pavel și am învățat întreaga toponimie din jurul orașului Neapole. Și apoi, când am ajuns acolo, era ca și cum fusesem deja, căci eram pregătit. Acesta sunt eu, omul textului. Iar prima cunoaștere pe care o fac este prin intermediul textului. Și astfel s-a întâmplat și în cazul nordului rusesc, tot pe baza textului l-am cunoscut.

Știință și literatură

- Cum ați început să scrieți proză beletristică? Dumneavoastră, în genere, sunteți un om raționalist științific, foarte precis, chiar sceptic în ceea ce se raportează la dumneavoastră.

- Știți că cele mai serioase lucruri adesea se schimbă în opusul lor. Într-adevăr, sunt un om raționalist, dar aceasta este mai degrabă o obișnuință științifică. Deoarece știința este în special o apariție raționalistă. Pe când în situațiile ideale predomină emoția, aici este fapta. De ce vorbesc despre împrejurările ideale? Deoarece, din nefericire, filologia – și, adesea, eseistica au o predominantă emoțională, ceea ce eu nu prea pot să o rabd. Știința trebuie să fie faptă. Așa cum spunea unul dintre profesorii mei, că știința trebuie să fie plictisitoare și până nu ajungi la această concluzie nu are niciun sens să o studiezi. Știința este o relatare a faptelor și nu raportarea  noastră emoțională față de aceasta. De aceea, în raport cu știința, toate cuvintele mele despre mitologie nu acționează. În știință nu trebuie să fie mitologie, dar la maturitate omul  înțelege că în el nu este doar un început rațional, dar și unul emoțional și duhovnicesc. Consider că fiecare dintre cei care merg la Facultatea de Filologie, merge acolo din dragoste de cuvânt, așa cum este el, dar neștiind încă în ce formă, această dragoste se va însufleți. Și știu că mulți dintre studenții mei și nu numai de la filologie au încercat să scrie. Odată l-am întrebat pe Lihaciov dacă a scris vreodată poezii și mi-a spus că nu. Dar, după moartea acestuia, am găsit printre foile sale niște stilizări după Veacul de argint. 

Toți care învață filologia iubesc cuvântul. Și devin ori cercetători ai lui, ori creatori ai textelor beletristice. Greșesc cei care gândesc că scrierea și abilitatea de a te exprima în scris, este unul și același lucru. Sunt două lucruri total diferite, iar atunci când cineva cu abilitatea de a scrie frumos se dă drept scriitor, aceasta este doar o ispită. A scrie este altceva. Aceasta este atunci când ai ceva de spus. Nu demult la o întâlnire cu Lev Danilkin mi-am adus aminte o anecdotă despre Lordul Henry care până la 13 ani nu a vorbit, iar la 13 ani dintr-o dată a spus: „Dar sandwich-ul este ars”. Lui i s-a spus: „Lord Henry, dar de ce ați tăcut atâta vreme?” Și el a răspuns: „Pentru că sandwich-urile erau mereu în regulă”. Deci sandwich-urile pentru mine, aici înțelegându-se descoperirea celui care are ceva de spus, nu sunt arse, iar cele arse în general sunt puține. Munca științifică a amestecat totul în mine. În ciuda muncii mele raționaliste și a formării, înainte de toate profesorii mei, D. Lihaciov, A. Gavrilov și O. Tvorogov și mulți alții, aceștia nu se amestecă. Nu se amestecă nici acea experiență despre care se poate spune că este individuală. Acea experiență pe care nu o poți scoate din întâmplările banale. Acea experiență pe care m-am trudit să o deprind. O experiență nu doar din întâmplări, ci și din reflecții. Și aceasta nu a fost în tinerețe, ci a răsărit în mine după vârsta de patruzeci de ani. Mi-a fost într-adevăr un pic mai ușor, deoarece frica de a nu deveni grafoman, de a nu fi luat în râs, apare doar la scriitorii debutanți. Pentru mine a fost și greu și ușor. Pe de o parte, eram filolog, o persoană care cercetează texte și deodată m-am trezit că le creez. Iar pe de altă parte, din punct de vedere științific, aceasta nu este un lucru respectabil, ba chiar supus neîncrederii. Eu nu am avut probleme în realizarea personală. În ceea ce îi privește pe tineri, pe scriitorii și poeții începători, aceasta este foarte importantă. În general, pentru oricare om în parte este important să se realizeze, dar nu la modul banal, de a-și expune părerea personală, ci în cel mai adânc sens. Scrisul este un dar în sensul biblic, care este dăruit și pe care trebuie să-l înmulțești; este o răspundere.

Filologia pentru scriitori este și chin, și binecuvântare. Este un chin să ieși din proza filologică ornamentală, a vieții decăzute, și binecuvântare că poți privi critic la text. Când scriu ca și scriitor, eu uit că sunt filolog, pentru că scriu cu inima. Scriu fiind prezent în totalitate și cu sufletul deschis. Poate părea straniu, dar uneori chiar plâng, atunci când scriu. Mă doare sufletul pentru eroii mei, pentru că sunt atât de vii în creațiile mele. Și abia după ce pun tocul jos, abia atunci privesc la text ca și filolog. Câteodată răspund la întrebările tinerilor scriitori și le spun că atunci când cred că descrierea unui lucru nu este atât de bună, dacă în ea este un sentiment original, în acest caz este un lucru bun. Să-l luam ca exemplu pe Gogol, unul dintre scriitorii mei preferați, la care întâlnim expresii uimitoare. Dar aceasta este un caz în care se vede clar o legătură directă cu cerul. Și, în momentul în care cuvântul ar părea că are o întrebuințare neașteptată, deodată capătă o asemenea energie, care nu se găsește într-un cuvânt obișnuit. Cineva spunea că arta autentică începe acolo unde nu înțelegi cum s-a realizat. De aceea, Gogol este un scriitor autentic.

Despre Laur și iubirea reală

- Care este sclipirea în Laur?

- Aș putea să fiu viclean și să spun, la fel ca o altă persoană cunoscută, că pentru a reda sclipirea romanului „Laur”, ar trebui să-l povestesc de la început până la sfârșit. Dar, mă tem că acest lucru va fi luat drept plagiat. Dar, în afară de aceasta, consider că uneori scriitorul ar trebui să își facă griji pentru cele mai simple întrebări. „Laur” învață că nimic, niciodată, nu poate fi pierdut. Și aceasta se întâmplă atunci când întotdeauna este nădejde în Dumnezeu Cel Multmilostiv. Laur vorbește despre faptul că iubirea poate fi veșnică. Iubirea veșnică poate părea o expresie foarte banală, dar ea, în ochii mei, este absolut reală. Aceasta nu este o abstractizare, nici o figură de stil, ci este un fapt real. Iată ce am încercat să arăt. Acesta este un apel către om, să nu se lase absorbit de timpul său și să nu-l creadă prea mult. Pentru că timpul nu există – aceasta este una dintre trimiterile romanului. Însă la un nivel mai clar al stilului este o reflecție, că limba noastră este mai bogată decât credem noi, care nu a apărut de pe o zi pe alta.

În primul rând, nu mi-am propus să utilizez lexicul bisericesc (limba slavonă). Acum, fără el este foarte greu să prezinți acest roman, de aceea dintru început am hotărât să lucrez mult mai delicat cu intonația. Am lucrat mulți ani cu literatura rusă veche și după cum se pare pot să ating intonația autorilor acesteia. Căci intonația și așezarea logică este un instrument mult mai fin decât nivelul lexical. Acolo se redă o logică contextuală, se explică lucrurile care acum au ocupat un loc general, dar pentru autorul literaturii vechi este foarte important să fie explicat acesta. În general pentru omul Evului Mediu este important să-i dai un tablou întreg ori să-i explici despre ce este vorba, despre o parte dintr-un întreg. Și după aceea – ce-i drept, această idee a apărut în timpul discuțiilor cu soția mea, schimbându-mi total decizia. Când am hotărât cum aș putea scrie, i-am spus că mă tem că va fi un kitsch. Dar, ea s-a opus: Cine, dacă nu tu, ar putea să arate frumusețea celor pierdute în trecutul limbii? Cine poate arăta că limba nu este doar un sistem de semne cu care ne-am obișnuit, dar niciunul nu are o adâncime mai mare. Aceasta este adâncimea timpului. 

Avem câțiva scriitori care folosesc lexicul slavon, uneori cu succes, alteori mai puțin, când acesta apare ca o stilizare redundantă. Și, de aceea, mă temeam că va fi luat drept roman istoric. Mie nu-mi place teatrul mascat și nici literatura mascată. Deoarece literatura nu este despre epocă și chiar nici despre istorie, ci este despre om. Acesta este în centrul literaturii. Iar eu nu doar am încercat să introduc lexicul slavon, m-am gândit însă și cum să fac aceasta. În roman am două conștiințe: una medievală și una contemporană. Este o întâmplare destul de rară pentru literatura contemporană, când nu autorul, ci povestitorul este capabil să treacă de la o conștiință la alta, aceea când el scrie ca un om medieval, iar după aceea încheie și trece la viziunea din prezent. Iar pe mine la aceasta m-au ajutat mai multe stihuri ale limbii. În prima jumătate a anului nu am scris nimic, ci doar am gândit stilul. Mai exact, nici măcar nu am reflectat asupra lui, ci am așteptat și m-am  apucat de roman când am înțeles ce anume trebuie să fac. Mai mult de atât, stilul era încă neclar și m-am tot gândit cum să fac slavona vie, ca să nu fie un kitsch sau o stilizare. Și am hotărât să-i dau limba contemporană, deoarece în astfel de forme ale limbii de cancelarie, uneori este un lexic peiorativ. Era o asemenea mișcare ca pe muchie de cuțit, foarte ușor putea să cadă undeva.

- Important este ce nu au cititorii ei.

- Nu sunt un om depresiv de fel, nici isteric, nici nu-mi schimb starea brusc. Dar, când am scris acest roman, am avut depresie timp de două săptămâni. Așteptam de la mine ce este mai bun și m-am refăcut foarte mult când am terminat romanul de scris. Singura persoană care l-a citit a fost soția mea și i-am spus că visam să-l scriu altfel. M-am gândit atunci: l-a citit ea, apoi câțiva prieteni și cu aceasta se termină totul. Iar la acest capitol a fost foarte importantă reacția cititorilor, iar dacă aceasta nu ar fi fost, aș fi rămas la aceeași părere. Raportarea la text s-a îmbunătățit, deoarece orice creație literară nu este numai un text, ci este și percepția lui. Și deja am vorbit că totul există numai prin percepție. Estetica receptivă spune că o operă există numai pe jumătate ca text, iar cealaltă jumătate îi este dată de raportarea cititorului și există în percepția cititorului. Și, deodată, am văzut că cititorii mei s-au arătat înțelepți și miloși cu gândurile mele, în privința romanului. Fiind mai îngăduitori decât m-am arătat eu, deoarece creșterea unui mare interes era neașteptată în prezent.

Cei mai apropiați mie mi-au spus că este o carte deosebită. Mulți oameni au început să mă caute la„Casa Pușkin”, să îmi scrie că „Laur” i-a ajutat să se însănătoșească, oameni din spitale îmi scriau că au citit romanul și i-a ajutat. Mi-au trimis comentarii fețe ale bisericii, chiar m-a sunat un stareț de la o mănăstire și mulți alți oameni care sunau cu tot felul de cereri. M-am bucurat foarte mult că au răspuns la acest roman oameni din diferite grupuri sociale: și liberalii și intelighenții și oamenii simpli. Am explicat că în acest text sunt câteva coduri/ simboluri. Poate fi luat ca o Viață a unui sfânt, ca o istorie duhovnicească în sensul simplu al cuvântului. Sau poate fi primită ca un roman de aventuri. Sau poate fi luat – conform presei liberale – ca un roman avangardist.

Acest roman nu este unul medieval și nu acționează oameni ai Evului Mediu, dar nici despre contemporani nu este, el este în afara vremurilor.  Despre omul care este singur chiar și așa, bine sau rău și în Evul mediu și acum, cu problemele sale, cu iubirea, invidia, ura. Laur nu este la fel ca oamenii de astăzi și, în ciuda acestui lucru, el este acceptat ca un contemporan. Iar din această perspectivă este contemporan. Însă, această contemporaneitate poate fi descrisă nu doar din perspectiva a ceea ce este în ea, ci și a ce nu este. Este nevoie să se amintească că există moarte și că telefoanele mobile nu-i pot da ocupat, că progresul nostru este doar unul tehnic, pe când un progres moral al omului în istorie nu există. Ceea ce ne diferențiază de omul medieval este progresul tehnic – mai mult de atât, este că cei din Evul mediu înțelegeau aceasta foarte bine, atunci nu erau idei de progres și de perspectivă la fel ca astăzi. Noi avem cultul viitorului: „mâine va fi mai bine decât ieri”, pe când conștiința medievală este retrospectivă. Principalul punct al istoriei, în viziunea omului medieval, era deja trecut și acela, este Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos. Noi trăim, din păcate, îndepărtarea de acest Adevăr.