Când, în sfârşit, Domnul va veni la tine, ia aminte, atunci, frate, să nu-ţi îngădui să nu te foloseşti cum se cuvine de această mare milostivire a lui Dumnezeu faţă de tine. Te vei asemăna atunci Sfintei Maria, pe când era în faţa intrării în mormântul Domnului şi fusese prinsă de judecata lui Dumnezeu. După cum ea, lovită de o putere nevăzută, nu stătu mult pe gânduri, ci înţelese imediat motivul, care era păcatul ei, şi luă imediat hotărârea să părăsească acest păcat păgubitor şi să nu se mai întoarcă la el niciodată, aşa trebuie să faci şi tu. Ia aminte, deci! Atunci când o puternică remuşcare a conştiinţei, sau frică de judecată şi de moarte, sau apropierea unui pericol atârnând ca o sabie deasupra capului tău, sau sentimentul măreţiei lui Dumnezeu şi al marii Lui bunătăţi, sau orice altceva îţi va cutremura profund inima şi îţi va scutura toate încheieturile, astfel încât vei simţi că ţi-au căzut toate lanţurile care te strâmtorau până atunci, să ştii că s-a atins de tine harul lui Dumnezeu şi că te slobozeşte să calci pe calea binelui, slobozenie care până atunci îţi lipsea. Ia aminte! Acest moment este foarte preţios! Ceea ce simţi atunci este lucrarea harului... Adaugă aici şi lucrarea ta, adică spune aşa: „Murdar am trăit, făcând pe plac patimilor... De acum nu voi mai face aşa”. Apoi, mărturisindu-te şi primind dezlegare, ţine-te de făgăduinţa făcută...

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sofia, Bucureşti, 2000, p. 178)