După fire trupul este curat, de aceea ce avem de făcut este să-l spălăm de toată întinăciunea cea nefirească a poftelor şi să-l întărim în acele lucrări care îi sunt specifice; cu alte cuvinte, să-l readucem în starea sa firească, în afară de aceasta, trupul trebuie să fie un însoţitor nedespărţit al sufletului pe calea mântuirii. Aşa că, pe lângă curăţirea firii sale, trebuie să transformăm împlinirea nevoilor sale elementare în lucrări folositoare duhului şi sufletului nostru, în satisfacerea acestor nevoi, trebuie rânduite fiecărei funcţii trupeşti anumite nevoinţe, ca pe un alt mijloc de a ne tămădui de înrobirea poftelor trupeşti şi de a căpăta mai mult folos duhovnicesc.

Iată şi nevoinţele rânduite:

1) Pentru simţuri: păzeşte-ţi simţurile nerisipite, mai cu seamă auzul şi privirea (pentru sistemul nervos).

2) Înfrânează-ţi limba.

3) Înfrânare şi post (pentru pântece).

4) Somn cu măsură şi privegheri (pentru pântece).

5) Curăţenie trupească (pentru pântece).

Următoarele sunt pentru trup în general: istovirea (pentru muşchi), supunerea la mâhniri şi scârbe (pentru sistemul nervos) şi înfrânarea (pentru pântece). Este lesne de observat cum, prin aceste nevoinţe ascetice, trupul se întoarce puţin câte puţin la alcătuirea sa firească, se umple de viaţă şi de putere (musculară), devine luminos şi curat (sistemul nervos), uşor şi liber. Se face un tovarăş de toată nădejdea al sufletului, un instrument redutabil în mâna duhului şi un templu vrednic de a primi Duhul Sfânt.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Editura Bunavestire, Bacău, 1999; pg. 141)