Facă-se voia mea sau voia Ta, Doamne?

Până la o oarecare vârstă – care variază în funcţie de persoane – avem sentimentul că trebuie să ne controlăm viaţa, că facem alegeri determinante pentru viitorul nostru, că trebuie să contăm doar pe noi înşine, că trebuie să ne angajăm cu hotărâre în situaţiile date, că trebuie să construim totul cu propriile mâini şi că putem fi mândri de ceea ce realizăm personal.

Vrem să decidem, să păstrăm controlul a ceea ce ni se poate întâmpla. Vrem să facem ce dorim și când ne vine, avem ferma convingere că avem legitim dreptul de a face tot ceea ce am decis, în momentul ales de noi, unde vrem, cu cine vrem... Şi avem această mândrie – astfel se traduce cuvântul englezesc pride atât de apreciat în zilele noastre, pe care îl putem traduce şi prin orgoliu. Avem acest sentiment de autosuficienţă care ne umple de ceea ce numim realizarea de sine.

Totuşi, se întâmplă ca unele obstacole să fie mai greu de depăşit decât altele sau să fie cu totul de nedepăşit. Sau revin ca prin ironie dinainte-ne, ca și cum ne-ar sfida, în timp ce le credeam dispărute. Aceste obstacole care reduc şi limitează expansiunea ce se dorea irezistibilă a eului nostru pot fi de toate ordinele: materiale, tehnice, financiare, fizice, fiziologice, sanitare, accidentale, emoţionale, psihice, familiale, sociologice, istorice, meteorologice... Sunt atâtea!

Atunci, ce facem ? Ei bine, în funcţie de persoane – încă o dată – ne mâniem crezând în propriile forţe, în resursele şi competenţele noastre şi ţinem piept, ne batem prin toate mijloacele, ne încordăm, ne apărăm, luptăm... sau ne mâniem, însă diferit, mai degrabă cu resentiment, aruncând vina asupra celorlalţi, ne indignăm, ne revoltăm, ne manifestăm... Sau suntem dintr-odată fără putere, abătuţi, descurajaţi, chiar disperaţi, sinucigaşi sau pur şi simplu ne resemnăm în amărăciune. În toate aceste cazuri, păstrăm convingerea că putem, că am putea sau am fi putut controla viaţa noastră pentru a obţine ceea ce ne era datorat, prin meritul nostru sau prin dreptul nostru cel mai legitim şi printr-o anumită idee a ceea ce trebuie sau ar trebui să fie dreptatea.

De multe ori, dacă nu reuşim să obţinem ceea ce dorim, atunci facem apel... la alţii! Însă acest fapt nu ne creează probleme, nu trăim aceasta ca pe o contradicţie. Până în acel moment, ne-am revendicat capacitatea de a ne controla viaţa şi dreptul nostru de a obţine, singuri, ceea ce doream după bunul nostru plac, fără a ne preocupa de ceilalţi. Şi continuăm să o facem, chiar cu greutate şi obstacole. Revendicăm, în acelaşi timp, fără o stare sufletească, datoria celorlalţi de a se ocupa de noi, dacă suntem în pană.

Astfel stau lucrurile cu cei care, în minunata noastră epocă de progres irezistibil, vor să-şi asume riscuri în asistarea celorlalţi, revendicată politic, moral şi juridic, ca fiind inevitabilă. Astfel stau lucrurile cu cei care se joacă cu sănătatea lor dedându-se la toate felurile de excese sau depăşind limitele impuse de fire, de la sportivii care vor să aibă fiorul proximităţii morţii fără să moară la femeile în vârstă care vor să nască, dându-şi seama, brutal, că au ratat ceva important din viaţa lor, fără să fi vrut la momentul oportun să-şi sacrifice cariera sau colecţia de amanţi, fizicul avantajos sau convingerile feministe. Astfel stau lucrurile cu cei ce vor să se îmbete fără oprelişte cu tot felul de substanţe şi se afundă în iadul dependenţei, astfel stau lucrurile cu toţi cei care vor să se bucure neînfrânat şi fără precauţii de toate trupurile seducătoare, după legitima lor preferinţă sexuală, întâlnite în treacăt. Astfel stau lucrurile cu cei care vor un trup perfect şi mereu tânăr, conform canoanelor esteticii contemporane şi care se otrăvesc cu medicamente nesigure sau sfârşesc prin a fi desfiguraţi prin tehnici chirurgicale încă neîncercate sau realizate dintr-un material a cărui fiabilitate sanitară nu a fost încă verificată. Astfel stau lucrurile – s-a văzut recent, pe scară largă – cu cei care vor să-şi asume riscuri financiare cu banii altora.

Atunci se pun adevăratele întrebări :

  • Cine controlează ce?
  • Cine controlează ce cu adevărat?
  • Cine este liber de ce?
  • Cine este responsabil de ce?
  • Cine poate pretinde să se lipsească de ceilalţi?
  • Cine poate pretinde să-i dispreţuiască pe ceilalţi?
  • Cine poate fi mândru de ce?
  • Cine este dependent de cine?
  • Cine se poate lipsi de părerea cui?

O altă atitudine este cea a celui care aşteaptă răbdător ca lucrurile să treacă de la sine,  cu un sentiment că totul se va întâmpla ca prin magie, la momentul vrut... Este una dintre atitudinile înţelepciunii contemporane: „O să se întâmple, liniştiţi-vă, fiţi zen, ceea vreţi se va întâmpla, faceţi vizualizări, meditaţie, repetaţi mantre speciale – fără a uita stadiile, accesoriile etc. Şi veţi vedea: ceea ce vreţi se va întâmpla, veţi redobândi sănătatea, veţi regăsi iubirea, prosperitatea, tinereţea, frumuseţea...”

Şi apoi este atitudinea celui care nu ştie nimic sau care ştie că această pretenţie la controlul total, această fugă de realitate este deşartă. Cel care se abandonează Voinţei dumnezeieşti din care, de altfel, nu înţelege nimic şi despre care abia dacă ştie cum se poate exprima, prin ce mijloace, la ce moment, prin cine. Acesta din urmă se ocupă mai cu seamă de a-şi cultiva grădina adică, mai înainte de toate, de a veghea la nevoile materiale şi spirituale ale familiei, în măsura mijloacelor şi competenţelor – şi apoi să lucreze asupra sinelui, în măsura în care poate, în funcţie de talanţii care i-au fost încredinţaţi în viaţă de la naştere şi renaşterea prin botez, în convingerea neclintită că propriile strădanii, chiar în acest domeniu spiritual, vor fi deşarte fără harul lui Dumnezeu, pe care nu este sigur că îl obţine.

Adevărata stăpânire de sine şi a vieţii este în atitudinea miraculoasă a tâlharului de-a dreapta, cel pe care Domnul l-a asigurat că va fi chiar în clipa morţii în Împărăţia Lui. Ţintuit în neputinţa totală de a mai schimba ceva din viaţa lui, fie că este vorba de trecutul lui criminal sau de prezentul lui, ţintuit dureros pe lemnul crucii sau de apropiata-i moarte, îşi întoarce privirea spre Cel care Singur mântuieşte, Care este „Calea, Adevărul şi Viaţa” – după ce şi-a recunoscut greşelile, după ce a mărturisit nevinovăţia Mielului jertfit în acelaşi timp. Paradoxal, se abandonează Domnului său în încredere şi ascultare, cu această rugăciune: „Pomeneşte-mă, Doamne, în Împărăţia Ta!”.

Cel care are această atitudine rostește în fiecare dimineaţă, la trezire, această scurtă rugăciune extrasă din Tatăl nostru: „Facă-Se voia Ta!”. Şi, iarăşi, aceasta extrasă din Doxologia Mare: „Binecuvântat eşti, Doamne, învaţă-mă Voia Ta! Binecuvântat eşti, Stăpâne, fă-mă să pricep Voia Ta! Binecuvântat eşti, Doamne, luminează-mă cu Voia Ta!”.

Ultimele din categorie