Preacucernice părinte, cum vedeţi o pastoraţie reuşită în zilele noastre? Aveţi câteva metode eficiente pe care le folosiţi atunci când vorbiţi tinerilor, copiilor, bătrânilor?

Mai întâi aş spune că diferenţa dintre timpurile noastre şi alte timpuri, mai vechi, este aceea că parcă atunci se simţea şi se manifesta mai mult prezenţa lui Dumnezeu, ceea ce astăzi nu se mai întâmplă, cel puţin nu la aceeaşi intensitate. Şi asta în ciuda faptului că oamenii au aceeaşi structură sufletească şi intelectuală. Cauza principală este pierderea acelui sentiment care-l făcea pe om să-şi manifeste funcţiile sacre cu care a fost înzestrat. E vorba de acea preoţie universală de care vorbim noi, însă atât de puţin.

Metodele nu le ştiu, ar trebui să le găsească fiecare, dar aş putea defini câteva principii de la care cred că trebuie să pornim.

Unul ar fi acela de a nu ne raporta la oameni ca la o turmă. Deoarece avem de-a face cu individualităţi, cu personalităţi, trebuie să ne purtăm ca atare, şi anume să-i tratăm cu foarte mult respect şi preţuire. Nu cred că trebuie neapărat să încercăm a schimba masele, ci oamenii, adică pe fiecare în parte. Asta înseamnă a te apropia cu delicateţe de fiecare, a-i identifica problemele, care, de fapt, nu sunt decât un pretext pentru viitoarea schimbare, şi a încerca să le rezolvi.

Sinceritatea şi transparenţa sunt alte aspecte de care trebuie ţinut seama în mod special. Mai trebuie amintite aici şi explicaţiile clare, care însă ar trebui să evite formula că „aşa se face“.

Disponibilitatea de a face aproape orice pentru celălalt, pentru a-l sluji, cum spunem noi, este iar importantă.

Un lucru ce ţine de nuanţă, cumva, e şi acela pe care l-am mai simţit câteodată, de a nu crea impresia că prin participarea la viaţa Bisericii se caută înregimentarea cuiva sau că se pierde libertatea. Ar trebui poate accentuat faptul că Biserica se îmbogăţeşte cu fiecare nouă participare.

În general, se ştie, că nici o relaţie nu trebuie începută cu reproşuri, condamnări şi acuze, pentru că acestea deteriorează legătura care ar trebui să se nască şi chiar duc la eşec total câteodată, greu de reparat sau chiar imposibil. De aceea, trebuie căutate părţile pozitive, întemeierea relaţiei pe lucrurile şi aspectele care ne unesc. În timp, după o perioadă, după ce legătura se întăreşte şi este pusă pe baze solide, putem să schimbăm ceea ce e de schimbat, să abordăm şi lucrurile care nu sunt în ordine. Să nu uităm că omul are nevoie în primul rând de bunătate şi înţelegere.

E de datoria noastră să facem ca sfinţenia să fie mai interesantă decât păcatul

Ar fi, poate, multe de spus  în ceea ce priveşte problemele Bisericii şi relaţia ei cu lumea în momentul actual; bineînţeles că pentru fiecare categorie dintre cele enumerate de dumneavoastră trebuie găsite metode specifice, adaptate la nevoile concrete. Tinerii poate au nevoie de mai multă înţelegere, pentru că ştiţi că trec prin perioade dificile, bătrânii simt nevoia de mai multă bunătate, răbdare şi iertare pentru neputinţele care îi covârşesc. De copii ne apropiem fără masca autoritară, rigidă, ci într-un fel mai ludic, poate, îngăduindu-le stângăciile. De altfel, ei sunt cei mai receptivi şi ar trebui să constituie prioritatea noastră.

Un lucru aş mai spune, aducându-mi aminte de o vorbă spusă de un profesor în seminar, şi anume că e de datoria noastră să facem ca sfinţenia să fie mai interesantă decât păcatul. Cred că facem adesea greşeala de a ne concentra prea mult pe păcate şi neîmpliniri, în loc să prezentăm frumuseţea vieţii în strânsă legătură cu Dumnezeu.

Ce rugăciuni, ce cărţi, ce filme  propuneţi enoriaşilor?

Aici aş merge pe înţelepciunea Apostolului Pavel, care recomanda să se cerceteze toate şi să se reţină ceea ce e de folos. Oricum, prea multă putere în sensul ăsta nu prea avem; informaţiile sunt multe, sunt peste tot, ceea ce nu e neapărat rău, iar ce putem face e să  atragem atenţia asupra unora care ar putea fi de folos. Sunt destule cărţi bune pe teme religioase, chiar dacă observ că se tipăresc şi o mulţime de cărţi şi broşuri care lasă mult de dorit; şi asta cu binecuvântare sau nu. E un fel de exces de zel în domeniu. Ştiu că e vorba de libertatea de exprimare, dar măcar în ceea ce facem noi am putea fi mai atenţi. Să nu-i uităm pe intelectuali, care sunt cam rari printre membrii activi ai Bisericii. Şi cred că trebuie citit din toate domeniile, atâta timp cât vrem nişte credincioşi luminaţi.

În ceea ce priveşte rugăciunea, e clar că nu trebuie exagerat cu cantitatea; recomand rugăciunile simple şi scurte.

Şi dacă am adus aminte de Sfântul Pavel, marele gânditor creştin, aş aminti şi de filosoful precreştin Socrate, despre care se spune că, trecând odată prin piaţa din Atena şi văzând tarabele negustorilor pline cu tot felul de lucruri, cam cum ni se prezintă şi nouă astăzi, ar fi exclamat: „Iată câte lucruri sunt de care n-am nevoie!“. Deci dacă vom sta puţin să cugetăm şi să cântărim lucrurile, ne vom da seama fiecare de ce avem nevoie şi de ce nu, ce ne este de folos şi ce nu.

Mulţi tineri care vin la biserică sunt stânjeniţi de dojenile bătrânelor („nu trebuia să treci pe acolo“, „să nu mai intri aşa în biserică“, „dă-te de aici, că e locul meu“...) sau de privirile lor aspre; cum ar trebui să le răspundă, să se conformeze observaţiilor lor?

Asta e o problemă; e o problemă în sine, dar mai cu seamă deschide un orizont mai larg, şi anume nivelul la care a ajuns Biserica după atâta timp. Poate că situaţia de fapt, momentul concret ar putea fi depăşit într-un fel sau altul. E drept că de multe ori aceste fapte sunt invocate şi ca scuză, ca motivaţie, pentru a justifica lipsa de la biserică, dar, dacă vrem să fim sinceri cu noi, atunci trebuie să recunoaştem că nu suntem chiar unde trebuie. Aceste situaţii, care sunt reale, arată starea în care suntem şi ne invită să ne reconsiderăm felul în care facem educaţia. Dincolo de faptul că astfel de comportamente nu sunt determinate de credinţă şi dragoste, ele încalcă bunul simţ şi regulile elementare de civilizaţie. Acest fel de comportament trădează lipsă de trăire în duhul iubirii, lipsă de libertate, cramponându-ne de anumite reguli, lipsă de înţelepciune şi mai poate fi pus şi pe seama diferenţelor de generaţie. Acestea fiind spuse, e clar că ceea ce am făcut până acum în anumite puncte a fost greşit. Lucrul ăsta trebuie în primul rând reparat.

Cât îi priveşte pe tineri, îi sfătuiesc să dea ei dovadă de mai multă înţelepciune şi înţelegere şi să evite pe cât le stă în putinţă astfel de situaţii. Asta pentru moment, şi mai departe să aibă grijă să nu ajungă la rândul lor în aceleaşi situaţii. Şi iarăşi un îndemn e acela de a-i invita să participe mai mulţi la viaţa Bisericii, astfel încât balanţa să se schimbe în favoarea lor.