Pe vremea mea erau bancuri, țineți minte, cancelaria era Peștera lui Ali Baba, iar corpul profesoral cu directorul în frunte era Ali Baba și cei 40 de hoți – acum sunt știri. Știri urâte, cu exemple luate din experiențele personale ale unor oameni cu limitele lor de cunoaștere și percepție, știri despre fenomene și documente, despre dezbateri ori refuzuri de dialog.

Ce ziceți, dacă s-ar apuca pruncii să facă un profil al societății școlare, așa cum este ea prezentată în presă, ar putea depune o cerere de protecție la Protecția Copilului? De ce? Pentru că ei află despre corupție și lașitate, despre pile, relații și comportamente de bullying cu mult înainte să înceapă școala propriu-zisă. Se joacă împreună cu alții care au trecut deja prin clasele în care ei abia se încadrează și se întâlnesc cu profesorii ori învățătorii cu mult înainte să-i cunoască… și dacă au și o oarecare tradiție cu frații mai mari, cocteilul de emoții e pregătit.

Știu o să-mi spuneți că ei sunt de vină pentru că nu vin la timp la ore, nu își fac temele, că preferă un desen animat aiuristic unei ore de matematică sistematică, ori de educație tehnologică… Deunăzi un băiat de toată încrederea – care trece în clasa a VII-a și e cel mai bun operator tv de dronă pe care îl știu – mi-a povestit cum i s-a stricat media generală, de la o notă la educație tehnologică, pentru că a râs la ora despre dulap.

Ai mei erau distrați tare la orele fundamentale despre capace de canal și hidranți. Cât despre noi… nu prea râdeam la orele de dat cu pila la debavurarea unor piese, ori la orele de desen tehnic făcut cu teribilul Maistru de la Atelier – care chiar ne confunda cu foștii lui colegi de pe la secția de mașini și scule a Fabricii din cartier, care patrona școala… a scuze… deja îmi dau seama că am intrat în vria amintirilor… și nu despre educația noastră sub comunism e vorba acum. Oricum am lua-o, copiii descoperă din vorbele noastre o școală de nefrecventat.

Și dacă mai avem nenorocul ca ei să aibă în familie câte un analfabet căruia i-a mers afacerea – fie ea și ilicită – ori cu vreunul care e de meserie membru de partid și ocupă mereu aceleași funcții bine plătite, chiar îi acord un plus de curaj să înceapă și să continue școala.

Ce vreau să spun… nu este să idealizăm școala, dar nici să o însătănim cu fiecare deschidere ca și cum ar fi instituția de cea mai joasă speță în ierarhia valorilor.

Pentru copii, în fond, școala e Doamna ori Domnul, cu bunele și cu relele lor. Se descifrează reciproc, se asumă sau se resping, se adaugă sau se scad în sistemul valoric. Pentru aceea nu au rost diatribele anti-școală și anti-sistem pe care an după an le auzim, citim ori trăim ca atare. Ce știu copiii, este că alternativa la tristețea cotidiană e colegialitatea, că însingurării îi vine vindecare munca împreună cu echipa și uneori, chiar când doare; a te învăța la școală cu greul vieții e de preferat decât să fii învățat numai în condițiile iminente ale vieții.

Știu că nu suntem moderni și practici în construirea sau reconstruirea de școli, pentru că ne costă mult – nu doar financiar, vă asigur – profesorii pe care-i avem.

M-am întrebat: dacă pot să aduc un reparator auto din orice țară din afară pentru a repara mașini, de unde voi mai lua când nu vom mai crește cadrele didactice, profesorii de română și istorie, geografie ori chimie? Pentru că știu că de la un timp, părinții sunt mai miniștri decât ministrul, iar medierea relației între pretențiile lor și profesori este ca mersul pe sârmă, un pericol permanent de accidente.

Cu toate astea, priviți la ei, la curajoșii cu ochii măriți de emoție. Merg la școală! Faceți loc, trec curajoșii României!