Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a rânduit 2026 ca An omagial al pastorației familiei creștine și, totodată, ca An comemorativ al sfintelor femei din calendar – mironosițe, mucenițe, monahii, soții și mame, reafirmând importanța decisivă a familiei și a femeii în conservarea identității creștine și în transmiterea valorilor familiei, dar și a credinței de la o generație la alta. În contextul zilei de cinstire a nașterii lui Eminescu, se cuvine să ne apropiem din nou de profunzimile unei gândiri cu adevărat universale, mereu actuale și inepuizabile, prin care poetul național a surprins chiar profetic marile neliniști și provocări spirituale, culturale, istorice, sociale și politice ale societății românești, valabile atât în epoca sa, cât și în zilele noastre. În acest orizont de reflecție, propun spre meditație modul lui Eminescu de a privi familia creștină – instituție care, cu precădere în vremurile contemporane nouă, se vede supusă unor încercări și provocări dintre cele mai diverse.

Dacă în poezie tema familiei apare ilustrată mai ales indirect, prin imagini de iubire și apartenență, în opera publicistică găsim referiri explicite și poziții ideologice clare privind rolul familiei în societate. Eminescu a fost un gazetar pasionat, activând ca jurnalist politic la ziarele „Curierul de Iași”, între anii 1874-1877, și „Timpul”, între 1877 și 1883. Prin numeroase editoriale și articole, el și-a exprimat opiniile asupra problemelor social-politice ale vremii, inclusiv asupra aspectelor morale ce țin de viața de familie, educație și organizare socială. Viziunea sa politică era una conservatoare, înrădăcinată în credința că dezvoltarea sănătoasă a națiunii depinde de continuitatea tradiției și de respectarea instituțiilor fundamentale: familia, Biserica, monarhia. Eminescu vedea în acestea niște pivoți morali care mențin echilibrul societății și garantează armonia între generații și între clase.

Un exemplu elocvent al gândirii sale este modul de a vorbi despre monarhie ca „familie domnitoare” ce unește poporul. Comparând statul cu un roi de albine ce are nevoie de o matcă (regină) în jurul căreia să se adune toate lucrătoarele, Eminescu conchide că, dacă albinele ar avea jurnale, acestea ar fi foarte „legitimiste”, adică ar susține din instinct regalitatea ca factor de coeziune. Așadar, la nivelul concepției social-politice, familia capătă la Eminescu și o semnificație metaforică extinsă: familia regală este pentru națiune un simbol al unității și continuității istorice, un părinte colectiv menit să asigure stabilitatea statului, spre deosebire de societate, aflată mereu în mișcare și frământare. Acest mod de a înțelege conducerea țării subliniază importanța legăturilor de sânge și a moștenirii, considerând că individualismul exacerbat poate fi temperat doar prin forța unei autorități paterne, de esență familială.

În opera sa publicistică se regăsește și o profundă îngrijorare față de soarta familiei țărănești și a demografiei naționale. Ca ziarist, Eminescu a tras semnale de alarmă privind sărăcirea satelor, exodul și scăderea populației – fenomene pe care le vedea ca pe niște catastrofe pentru viitorul nostru. El vorbește despre moarte, descreșterea populației și stârpirea fizică a neamului românesc, ca efecte ale unor presiuni economice și culturale ce amenințau structura satului. În aceste cuvinte grave transpare teama lui Eminescu că poporul român ar putea decădea dacă își pierde vigoarea familială, adică dacă familiile nu se mai întemeiază ori nu mai dau naștere copiilor și dacă influențele străine distrug mediul de viață tradițional. Pentru el, familia numeroasă, sănătoasă, statornică la vatră era sinonimă cu dăinuirea neamului. Scăderea natalității și dezrădăcinarea oamenilor de la sat echivala cu o pieire treptată a unui popor. Acest punct de vedere accentuează dimensiunea moralizatoare a jurnalismului eminescian: el îi îndeamnă pe contemporanii săi și pe noi să prețuim familia tradițională și legătura cu glia străbună, considerându-le cheia supraviețuirii identității naționale. Un popor fără familii puternice și fără copii ajunge un popor fără viitor.

Un aspect mai puțin cunoscut, dar grăitor în privința grijii lui Eminescu față de familie, a fost activitatea sa de revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui între anii 1875-1876. În această calitate, poetul a colindat zeci de sate, a verificat peste o sută de școli primare, întocmind rapoarte detaliate asupra situației învățământului rural. Din notițele sale reiese nu doar interesul față de educație, ci și compasiunea pentru copiii sărmani și familiile lor. Eminescu a descoperit nenumărate drame la sat, constatând că adeseori micuții nu puteau merge la școală din pricina lipsurilor materiale ori fiindcă trebuiau să muncească alături de părinți pentru supraviețuire. El a consemnat aceste probleme cu obiectivitate, realizând o adevărată radiografie a satului românesc. Tonul articolelor sale ulterioare trădează indignarea față de sărăcia care dezmembra familia țărănească. Toate neajunsurile îl impresionau profund, întărind în el convingerea că statul are datoria de a proteja familia și de a-i oferi condiții decente: pământ, școală, îngrijire. Gândea că țăranul merită o viață mai bună, iar clasele conducătoare ar trebui să renunțe la egoism și să practice solidaritatea socială. În fond, acesta e un alt mod de a pleda pentru respectarea familiei: prin politici care să ajute familiile modeste să-și educe copiii și să prospere, prevenind astfel degradarea morală și economică a națiunii. Mesajul este limpede: o societate justă se clădește ca o mare comunitate în care cei puternici nu-i lasă pe cei slabi să piară, ci îi sprijină.

Prin urmare, în publicistica eminesciană, familia apare ca punct central al criticii sociale și al ideologiei sale naționale. Atunci când aceasta își îndeplinește menirea (educă, transmite valori, rodește copii, unește comunitatea), națiunea înflorește; dimpotrivă, când familiile sunt destrămate sau decăzute, țara însăși decade. O asemenea viziune organică, aproape pastorală în ton, amintește de predicile unui preot care mustră păcatele și îndeamnă la îndreptare obștească. Eminescu, deși laic, joacă uneori în editoriale rolul conștiinței morale a neamului, avertizând asupra pericolelor ce pândesc familia și societatea și chemând la o profundă revoluție morală ce ar începe cu fiecare individ și familie în parte.

În lumina celor prezentate, devine evident că pentru Mihai Eminescu familia nu constituia nicidecum un subiect minor ci, dimpotrivă, o prezență constantă și definitorie atât în viața lui privată, cât și în scrierile sale. În plan personal, poetul a fost format de o familie numeroasă, iubitoare și religioasă, care i-a sădit adânc în suflet credința în Dumnezeu și respectul pentru unitatea căminului. De aici i s-a născut idealul de a avea cândva propria familie fericită, vis spulberat de vitregiile sorții, dar care i-a marcat creația literară.