Lovirea copiilor de către părinţi a fost acceptată ca formă de disciplinare în societatea noastră de atât de multă vreme, încât unii părinţi nu-şi pot imagina că e posibil să disciplinezi copiii fără să-i loveşti. Am învăţat nu doar că e posibil să disciplinezi copiii fără să-i loveşti, ci că este imposibil să-i înveţi disciplina lovindu-i. Făcând un copil să se simtă rău, nu-l faci să se comporte mai bine. Dr. Daniel F. Whiteside, fost adjunct al Ministrului Sănătăţii, a afirmat că: „Pedeapsa corporală, aplicată copiilor, interferează cu procesul de învăţare şi cu dezvoltarea lor optimă ca adulţi responsabili din punct de vedere social. Considerăm că este important ca angajaţii departamentului de Sănătate din sistemul public, profesorii şi alte categorii de persoane îngrijorate de sănătatea emoţională şi fizică a copiilor şi tinerilor, să susţină adoptarea unor metode alternative pentru obţinerea auto-controlului şi comportamentului responsabil la copii şi adolescenţi.”

Pe vremea copilăriei multora dintre noi se credea că atâta timp cât bătaia nu lăsa vătămări fizice permanente, pedeapsa fizică ne va „da o lecţie”. Deşi cuvintele pedeapsă şi disciplină sunt adesea folosite ca şi cum ar avea acelaşi înţeles, pedeapsa şi disciplina sunt foarte diferite. Pedeapsa este definită ca tratament neplăcut şi arbitrar pentru comiterea unei greşeli. Disciplina înseamnă să înveţi pe cineva ceva. Singurele „lecţii” pe care le învaţă copiii noştri atunci când îi lovim sunt să lovească, să se teamă şi să nu aibă încredere în cei care îi lovesc.

Majoritatea părinţilor intenţionează să-şi înveţe părinţii să fie politicoşi, respectuoşi, responsabili, buni şi iubitori. Copiii învaţă cel mai mult imitând ceea ce văd la noi. Cum bătaia nu ţine de domeniul politeţii, respectului, responsabilităţii, bunătăţii sau iubirii, cum am putea să ne aşteptăm ca cei mici să înveţe aceste lucruri atunci când îi lovim? Bătaia este o pedeapsă, nu înseamnă disciplină. Pedeapsa nu-i învaţă pe copii de ce comportamentul lor nu este acceptabil sau cum altfel ar trebui să se poarte. Pedeapsa are drept scop descurajarea repetării comportamentului de către copil, fiind suficient de dureroasă sau neplăcută astfel încât copilul să dorească să evite o nouă pedeapsă. Teoretic, această metodă poate părea eficientă, dar în realitate pedeapsa îl face pe copil să se gândească mai mult la răul care i s-a făcut, decât la răul pe care l-a făcut. Scopul disciplinei părinteşti este să-i înveţe pe copii auto-disciplina. Dacă singurul motiv al unui copil pentru a nu face ceva rău este ameninţarea cu pedeapsa, ce reguli va urma acesta cu privire la un comportament acceptabil atunci când nu va fi nimeni lângă el pentru a-l pedepsi? Lovind copiii atunci când îi prindem că fac ceva rău nu îi învăţăm să facă ceea ce e bine; îi învăţăm să fie vicleni şi să mintă pentru a nu fi prinşi.

Când lovim copiii nu le rănim doar trupurile, le rănim sufletele şi mintea. Atunci când lovim, în loc să transmitem copilului un mesaj din care să reiasă că a făcut un lucru rău, copilul înţelege că el este rău. Studiile arată că nivelul respectului de sine este mai scăzut la copiii care sunt loviţi decât la cei care nu sunt loviţi. Există chiar unele dovezi, în cadrul unui studiu din Marea Britanie, care arată că micuţii care sunt loviţi au o capacitate mai redusă de învăţare, deoarece pedepsele fizice reduc IQ-ul copiilor. Bătaia atrage un răspuns de tipul „luptă sau fugi” din partea fiinţelor umane. Atunci când suntem loviţi, gândirea noastră raţională se blochează. Singurul lucru la care ne putem gândi este să lovim la rândul nostru sau să fugim pentru a ne proteja. Dacă nu ne putem gândi la motivul pentru care ceea ce am făcut a fost greşit, nici nu putem învăţa ce ar fi fost bine să facem. Majoritatea adulţilor care au fost loviţi când erau copii spun că, deşi îşi amintesc acest lucru, nu-şi amintesc de ce au fost loviţi. Este încă o dovadă a faptului că bătaia dă greş ca formă de disciplină sau învăţare.

Cu toate că nu toţi cei care au fost loviţi în copilărie devin agresori la rândul lor atunci când cresc, toţi adulţii care lovesc au fost loviţi sau au fost martorii unor asemenea agresiuni în copilărie. Când un adult loveşte un alt adult spunem că e vorba de un atac. Când un soţ sau o soţie îşi loveşte partenera/partenerul spunem că e vorba de bătaie. Când un copil mai mare loveşte un copil mai mic spunem că e vorba de bruscare şi intimidare. Când un părinte loveşte un copil spunem că „îi dă una la fund”. Indiferent ce denumire folosim – a lovi, a pălmui, a da uşor sau a „da una la fund”, este vorba de lovire. Când adulţii dintr-o familie se lovesc reciproc, spunem că e vorba despre violenţă domestică. De ce atunci când adulţii lovesc copiii din familie, spunem că e vorba de disciplină? În niciun alt domeniu al societăţii noastre lovirea nu e considerată a fi acceptabilă. Oare nu orice fel de lovire înseamnă violenţă?

În ciuda faptului că ştim că bătaia nu-i învaţă pe copii să se poarte aşa cum trebuie, ci îi afectează emoţional, intelectual şi fizic, mulţi copii continuă să fie loviţi în numele disciplinei. În cadrul atelierelor de educaţie parentală, discutând cu părinţii despre motivele pentru care unii părinţi îşi lovesc copiii, am descoperit trei motive care se repetau:

1. „Am fost crescut în ideea de a crede că este dreptul meu să îmi lovesc copiii, atunci când se poartă urât, şi că aceasta e singura modalitate de a-i face să fie ascultători.”
2. „Până acum n-am ştiut că nu e bine să-ţi loveşti copiii. Părinţii mei m-au lovit şi am crezut că aşa îţi educi copiii.”
3. „Ştiu că nu e bine să-ţi loveşti copiii, dar uneori mă enervez şi mă simt frustrat şi nu ştiu ce altceva să fac.”

Majoritatea părinţilor îşi iubesc copiii şi îşi doresc să fie părinţi buni care cresc copii buni. Mulţi părinţi se simt vinovaţi că şi-au lovit copiii şi sunt nerăbdători sau măcar deschişi la a învăţa metode de disciplinare eficiente şi care au la bază iubirea. Acestor părinţi le ofer câteva alternative.

N-ar strica să încercaţi:

• Când un copil de vârstă mică este pe cale să atingă ceva periculos sau care se poate strica, prindeţi-l de mână, denumiţi pericolul într-un mod empatic (Arde!), apoi arătaţi-le ce altceva pot atinge.
• Când un copil este pe cale să facă ceva periculos, ca de exemplu să fugă în stradă sau să se caţere pe un geamantan/un dulap, prindeţi-l în braţe, spuneţi-i „E periculos!” şi explicaţi-i de ce comportamentul lui vă sperie. Cuvântul „pericol” este mai eficient decât să spuneţi pur şi simplu „nu”.
• Când i-aţi spus unui copil de 10 ori să nu facă ceva şi apoi v-aţi enervat, aţi vorbit prea mult şi l-aţi învăţat că poate face ceva de 10 ori înainte ca dumneavoastră să-l opriţi. Vorbiţi o singură dată şi apoi mergeţi la el şi spuneţi-i ce altceva poate face. Când spunem copiilor ce nu vrem să facă, nu-i învăţăm ce vrem să facă.
• Copiii au nevoie să fie învăţaţi cum să se poarte în magazine, restaurante, etc. Îi putem învăţa acasă, jucându-ne „de-a magazinul” sau „de-a mersul la restaurant”.
• Copiii au nevoie de multă atenţie. Atunci când le acordăm suficientă atenţie pozitivă, copiii işi suplinesc această nevoie şi nu mai apelează la orice tip de comportament care ne-ar putea atrage atenţia.
• Atunci când un copil are un episod de tantrum, îşi varsă suferinţele, dezamăgirile şi frustrările. Tot ce trebuie să facem este să-l împiedicăm să se rănească sau să rănească pe cei din jur şi să-l lăsăm să-şi exprime sentimentele. După ce sentimentele sunt exprimate, comportamentul lui se va ameliora.
• Când sunteţi prea stresat şi simţiţi că sunteţi pe punctul de a lovi, anunţaţi cu voce tare „Sunt supărat, vreau ca acest comportament să înceteze şi am nevoie de o îmbrăţişare.”
• Pentru copiii de vârste mai mari, stabiliţi un cod al familiei sub forma unui cuvânt sau gest pe care să-l puteţi folosi în public şi din care să înţeleagă faptul că doriţi ca ei să înceteze cu ceea ce fac.
• Părinţii care nu au avut modele non-fizice de disciplinare pot urma un curs de educaţie parentală pentru a asimila deprinderi eficiente pentru creşterea copiilor.
• De obicei, copiii care „se poartă urât” încearcă să ne spună „Am nevoie de mai multă dragoste,”...„Atunci când roşu-n faţa ochilor îţi apare – mai bine-mi dai o îmbrăţisare.”

Renunţarea la toate formele de violenţă împotriva copiilor va fi începutul sfârşitului în ceea ce priveşte violenţa domestică. Copilul va trata lumea în funcţie de felul în care a fost tratat de noi.

(Pam Leo and Connection Parenting, Spanking Undermines Discipline, 1989-2007)