Fiecare partener să renunțe la obiceiurile distructive – așa se va construi noua familie
Există mari tragedii în familii pentru că cei doi vin și zic: „Așa am apucat. Mama așa făcea, tata așa făcea. E bine cum era la noi…”. Or, aici e o jertfă în care fiecare renunță la cum „a apucat” el, la „noi” cel vechi pentru noul „noi”! Cei doi au pornit la ceva nou, sunt împreună pentru a zidi ceva nou.
Care ar fi o raportare bună în relație cu proprii părinți? Ce recomandă Biserica în acest sens? Iubirea pare uneori imposibilă, alteori vine de la sine.
Da… aici sunt două aspecte. În primul rând porunca e poruncă! Apoi, Dumnezeu zice: „Cinstiți pe părinții voștri.”; nu ne cere să-i iubim. Aici, iubirea vine cumva de la sine, e iubire „de sânge”! E vorba de cinstire. Trebuie să învățăm să-i cinstim. Cinstirea nu vine din instinct. Foarte grea poruncă! Ca și iubirea aproapelui. Sunt porunci pur și simplu împotriva firii care are puterea să urască și să sancționeze ceea ce nu-i place.
Mai ales în unele familii e foarte greu să-ți cinstești părinții. Dacă tata bea, dacă tata o bate pe mama, dacă tata a furat și e la penitenciar, dacă tata a ucis un om – cunosc copii care au asemenea tați – va zice copilul: „Să-l cinstesc pentru că a furat și a omorât?”. Nu! Îl cinstim ca pe chipul lui Dumnezeu, ca persoană și nu-i cinstim faptele. Dumnezeu ne cheamă întotdeauna să facem deosebirea între persoană și faptele persoanei. A fura e păcat, a minți e păcat, dar persoana e demnă de cinste. Eu îl am pe tatăl meu în sângele meu, pe mama mea în sângele meu și le datorez cinstire pentru asta. (…)
Dar, cel mai important lucru în relația dintre copii și părinți este desprinderea de părinți la căsătorie. E un lucru pentru care multe familii sunt în necazuri. Iarăși, porunca este poruncă: „Bărbatul își va lăsa tatăl și mama și va face un singur trup cu femeia lui”. Astăzi, mai ales bărbații și băieții rămân foarte lipiți de mame. Și mama este prezentă în noua familie mai mult decât se cuvine. Dar asta, de obicei, acolo unde nu se merge la Biserică, unde nu intră harul lui Dumnezeu prin Taine.
Această lepădare nu înseamnă să nu-i iubești, să nu-i ajuți, să nu-i vizitezi, ci doar să nu vezi lucrurile prin prisma lor. Există mari tragedii în familii pentru că cei doi vin și zic: „Așa am apucat. Mama așa făcea, tata așa făcea. E bine cum era la noi…”. Or, aici e o jertfă în care fiecare renunță la cum „a apucat” el, la „noi” cel vechi pentru noul „noi”! Părinții au devenit ei! Cei doi au pornit la ceva nou, sunt împreună pentru a zidi ceva nou. Adevărat că în condițiile de astăzi e mai greu, dacă nu ai unde să te duci și locuiești împreună cu unii dintre părinți. Stilul de viață al acelora este mai prezent în tânăra familie. Apoi, acum, în vremea în care suntem noi, aproape toți copiii au avut părinți care s-au lepădat de Dumnezeu. În vremea comunismului nu s-au mai dus la Biserică, nu știu cum a fost la dumneavoastră, dar la noi, în zona Bărăganului, nu mai mergeau la biserică. Și eu când am revenit la Biserică am întrebat-o pe mama: „Mamă, în timpul acesta ai mai crezut?”. „Da, mamă.” „Și mie de ce nu mi-ai spus?” „Ca să nu-ți stric dosarul.” Deci mântuirea mea nu mai conta, conta dosarul meu. Și mama mă iubea! Or, vă dați seama, că astăzi sunt copii și tineri care au bunici și părinți care n-au mers la Biserică, nu s-au spovedit și povara tuturor acestor păcate neridicate de Hristos apasă pe umerii acestor copii. Ei, acești copii au de făcut ce n-au făcut părinții. Când ei încep să se ducă la Biserică, să se spovedească, încet, încet ceva se schimbă și cu părinții. Părinții se cunună, părinții se spovedesc, bunicii nu mor fără spovedanie.
(Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei, volumul II, Editura Doxologia, Iași, 2009, pp. 287-288)