Mă iubeşte sau nu mă iubeşte? – despre limbajele iubirii

Unii îşi pot da seama imediat care este limbajul lor principal de iubire. Cei care aveţi nevoie de mai mult pentru a-l descoperi, vă puteţi gândi la acel moment din viaţă în care v-aţi simţit cel mai mult iubiţi şi vă puteţi răspunde la întrebarea: „Ce a fost deosebit atunci, ce anume din ceea ce a făcut partenerul m-a făcut să mă simt atât de bine?” O altă metodă este să vă amintiţi ce anume din ceea ce nu primiţi în mod obişnuit de la partener vă supără cel mai tare.

„Statul ocroteşte instituţia căsătoriei”, „asigură drepturi egale soţilor”, oferă sprijin material tinerelor familii, precum şi alocaţii copiilor…; sunt doar câteva aspecte prezente în societate, aceste sintagme căpătând aproape un caracter stereotip. Sociologii vorbesc, de asemenea, despre patru funcţii bine determinate ale familiei, respectiv funcţia economică, cea de socializare, funcţia de solidaritate familială şi cea sexuală şi de reproducere. Familia este considerată „celula de bază a societăţii”… şi mă voi opri aici cu acest gen de trecere în revistă.

La o simplă analiză a limbajului din diferite domenii, am putea considera că premisele existente în societatea contemporană sunt unele dintre cele mai favorabile. Şi într-adevăr, la o privire de suprafaţă, lucrurile chiar aşa par. Dacă mergem în continuare cu analiza noastră, la un nivel mai profund, remarcăm că valorile cele mai încurajate, valorizate şi răspândite în societatea de tip occidental sunt cele ale individualismului. Nu putem să nu observăm că limbajul curent reflectă o schimbare profundă a mentalităţii, o decentrare de pe valorile vieţii de familie, vieţii în comuniune, în armonie cu ceilalţi, şi o reorientare spre căutarea fericirii, împlinirii, în mod individual, prin propriile energii.

Căsătoria, o modalitate de a ne împlini o serie de nevoi personale?

Şi în momentul în care scopul nostru principal, atât la nivel individual, cât şi în cadrul familiei, devine găsirea fericirii, prin evitarea durerii, ne plasăm pe noi înşine pe o cale, în care alergăm după „Fata Morgana”. Privind căsătoria ca pe o modalitate de a împlini o serie de nevoi personale – nevoia de a fi apreciat, de ataşament, de socializare – sau de a linişti o serie de temeri – teama de singurătate; înseamnă să vedem doar o parte a sa, şi nu cea mai importantă. Şi asta întrucât esenţa căsătoriei nu a fost oferită nici de stat, din raţiuni mai mult sau mai puţin pragmatice, nici de psihologie, pentru a creşte nivelul de împlinire a individului, ci de Însuşi Dumnezeu. Taina căsătoriei are la bază valori precum răbdarea şi încrederea unul în altul, precum şi în voia lui Dumnezeu. Privită astfel, căsătoria este un drum pe care porneşti împreună cu partenerul/partenera şi cu Dumnezeu, şi nu o încercare ce are, în caz de nereuşită, soluţia divorţului.

Psihologii oferă deseori sugestii pentru a gestiona unele trăiri bulversante pentru cei căsătoriţi: golirea la nivel psihologic a „rezervoarelor afective”, instalarea sentimentelor de înstrăinare, însingurare şi lipsă de valoare. În relaţia dintre soţi, sentimentele de însigurare, tristeţe şi revoltă apar, de cele mai multe ori, din cauza senzaţiei puternice că celălalt nu ne mai iubeşte, nu ne mai acordă importanţă. Această golire interioară se produce, în mod paradoxal, chiar în pofida sentimentelor de iubire, de care celălalt dă dovadă, atunci când dovezile sale de iubire par să nu ajungă la noi şi nu ne umplu „rezervorul de iubire”. Dr. Gary Chapman spune în cartea sa, „Cele cinci limbaje ale iubirii”, că acest lucru se întâmplă deoarece vorbim limbaje diferite de iubire. În experienţa sa de peste 30 de ani în calitate de consilier matrimonial, a identificat cinci limbaje de iubire.

Comunicarea cu partenerul folosind limbajele iubirii

Limbajul nr. 1, cel al cuvintelor de încurajare, care prin intermediul vorbelor blânde, apreciative, recunoaşte calităţile partenerului/partenerei şi îi transmite mesajul că este apreciat/ă şi, implicit, iubită/ă.

Limbajul nr. 2, cel al timpului acordat, care prin intermediul timpului petrecut împreună, discutând, făcând activităţi comune, cu atenţia concentrată asupra partenerului şi nu asupra altor elemente exterioare – de exemplu programul TV – transmite mesajul că este important/ă.

Limbajul nr. 3, cel al primirii de daruri, care prin oferirea de cadouri transmite, de asemenea, mesajul că este iubit/ă. 

Limbajul nr. 4, cel al serviciilor, care prin gesturi concrete de ajutor, de sprijin, transmite un mesaj pozitiv, de iubire şi respect.

Limbajul nr. 5, cel al mângâierilor fizice, care cu ajutorul contactului fizic, blând, încurajator sau tandru, transmite mesajul de iubire într-o manieră care poate fi decodată.

Pentru ca nevoia de iubire a partenerului/partenerei să fie împlinită şi „rezervorul de iubire” să redevină plin, este important să fie descoperit şi utilizat în principal limbajul de iubire propriu acestuia (pentru că noi suntem unici şi suntem sensibili în mod diferenţiat la aceste tipuri de limbaj), cel care face ca mesajul să ajungă direct, fără distorsiuni.

Unii îşi pot da seama imediat care este limbajul lor principal de iubire. Cei care aveţi nevoie de mai mult pentru a-l descoperi, vă puteţi gândi la acel moment din viaţă în care v-aţi simţit cel mai mult iubiţi şi vă puteţi răspunde la întrebarea: „Ce a fost deosebit atunci, ce anume din ceea ce a făcut partenerul m-a făcut să mă simt atât de bine?” O altă metodă este să vă amintiţi ce anume din ceea ce nu primiţi în mod obişnuit de la partener vă supără cel mai tare.

De la același autor

Ultimele din categorie