Evanghelia iubirii lui Dumnezeu nu este un simplu cod moral, de împlinit întocmai şi de bifat interior, pentru ca apoi să justifici şi să ceri mântuirea.

Porunca cea mai grea şi deopotrivă cea mai fascinantă a Mântuitorului este: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. La o primă vedere, este o poruncă imposibil de aplicat într-o lume mimetică de la rădăcinile ei. Ne naştem din părinţi, imităm comportamentul şi limbajul lor, personalitatea şi temperamentul, avem idealuri, educaţia este măsura urmării celorlalţi – mari – care ne-au precedat, exercităm o profesiune pe baza urmăririi atente a descoperirilor anterioare. În lumea noatră inovaţia absolută este aproape absentă, peste tot fasonarea şi amendarea unor date anterioare, filtrate de o umanitate mimetică.

Mântuitorul vine şi schimbă fundamental datele problemei. Noi oamenii nu suntem necuvântătoare, puse să slujească într-un loc anume, legate cu lanţ sau în ţarcuri. Suntem persoane înzestrate de Dumnezeu cu libertate, adică avem conştiinţă de fii ai lui Dumnezeu. Putem face ce vrem, însă tot ceea ce facem, lucrăm, vorbim, simţim, gândim, sunt premisele răsplătirii sau pedepsirii noastre. Avem veşnicia în mâini şi o putem sculpta după chipul şi asemănarea noastră.

Iubirea celor dragi, iubirea de părinţi sau de fii, sunt realităţi fireşti, răspunsul uman al fiinţei pentru o atmosferă de iubire. E necesar să iubeşti pe cei dragi, e o datorie a persoanei umane. Însă să iubeşti pe cei care te duşmănsc, să faci bine celor ce te prigonesc, să binecuvintezi pe cei ce te blesteamă, să te rogi pentru cei ce te vatămă, acest lucru înseamnă că omul devine izvor de iubire, necondiţionată de anterioritate, nefiltrată comercial de cauze, ci revărsând din inima sa, în asemănare cu Dumnezeu, miresmele bunătăţii şi ale milostivirii.  Exemplul suprem ne-a fost dat de Hristos, care s-a rugat pentru cei ce L-au răstignit, care iubeşte o veşnicie pe cei ce-L urăsc veşnic, care cheamă până la sfârşit pe cei ce L-au ucis, să se pocăiască şi să moştenească iubirea nemuritoare a Treimii.

Exemplul Maicii Domnului care se roagă pentru tot neamul omenesc, pentru urmaşii celor care i-au ucis Copilul, este edificator. Este exemplul milioanelor de sfinţi şi martiri ai istoriei, care au iubit necondiţionat, până la sânge şi până la moarte, pe Hristos şi pe oameni.  Iubirea de vrăjmaşi, atunci când e practicată, e o iubire rănită, răstignită pe Crucea suferinţei, însă o iubire învietoare, căci din miasmele morţii răsar miresmele învierii pentru fiecare om păcătos. Când iubim la nesfârşit pe cei ce ne rănesc, ne asemănăm cu Cel răstignit, Iubitorul de oameni pentru veşnicie.

Omul iubitor sfărâmă cercul vicios şi mimetic al morţii – o lume rea deci şi eu sunt rău, imperfectă, muritoare, sortită pieirii – şi aduce în lume Lumina bucuriei pure, acel fior mai presus de cer care izvorăşte din inima lui Dumnezeu şi pe care-l simt doar cei ce şi-au răstignit trupul împreună cu poftele lui. Omul iubitor este creator împreună cu Dumnezeu, creator de lumi, căci înfiinţează lumină acolo unde a domnit întunericul şi desfiinţează tenebrele mimetismului morţii. Omul zâmbitor dăruieşte sens celor cu lacrimi în suflete, omul care binecuvintează aduce pe Dumnezeu mai aproape de noi.

Am fost fiecare zidiţi cu un izvor în suflet. Unii îl deschid atenţi şi scot puţinătate de apă pentru cei care merită iubirea lor. Sunt izvoarele pecetluite, acoperite de pietrele nesimţirii şi ale egoismului. Sunt alţii care-şi surpă conştient izvorul din suflet şi-l prefac într-o mlaştină care miroase a nefiinţă. Sunt unii oameni însă, care prin bunătate, spun veşnic nu oricărui îndemn de a răspunde răului cu rău, iartă la nesfârşit, scot mereu apă din Izvorul cel necontenit al inimii lor. Căci în spatele izvorului din inimă stă Însuşi Dumnezeu, harul cel necreat şi nesfârşit al iubirii Lui. Cu cât vom scoate mai multă apă din izvor, cu atât vom deveni fântânile lui Dumnezeu pe pământ. Şi dimpotrivă, cu cât vom păstra pentru noi apa cea care nu vine de la noi, vom deveni puţ surpat şi mormânt al iubirii lui Dumnezeu. Suntem fântâni cu cumpănă. Cu cât avem mai multă greutate în piatra cumpenei, cu atât e mai greu să te pogori în adâncurile răcoroase, însă este cu atât mai uşor să te ridici către albastrul cerului, plin de apa cea vie, care odihneşte şi răcoreşte pe toţi oamenii.