Desigur că e reductiv şi ireal să sintetizezi o naţiune într-o singură frază. Se spune despre francezi că sunt chic, italienii sunt macaronari, germanii roboţi de muncă etc. Aceste peceţi (sau stigmate) sunt de bună seamă efective doar în zona glumelor sau a resurselor de „fun”, însă ele aduc ceva din atmosfera respectivei naţiuni. E plin internetul de astfel de catalogări. Din păcate, românii nu beneficiază de vreo clemenţă valorică, aşa că sunt catalogaţi de cele mai multe ori ca hoţi, şi nicidecum ca oamenii bisericilor pictate, neamul lui Brâncuşi, Coandă sau Eliade. În loc de frunza ridicolă şi de „Carpathian garden”, ministerul român al turismului putea dezvolta ideea de „mystic country” ca spiritualitate, mănăstiri, istorie, taină, deltă, munţi, folclor, sat, tradiţie, credinţă.

Dacă mergi la pas pe Champs-Élysées, vei vedea însă că aceste standarde reductive nu sunt cu totul ireale. Abundenţa magazinelor de modă, haute couture, prêt a porter, firmele de haine în general, arată preocuparea pentru estetică vestimentară a francezilor, ceea ce s-a impregnat în firea lor. Eleganţa franceză se manifestă acum şi în limbă, în fabricarea maşinilor (nu neapărat dublată de fiabilitate), diplomaţie, literatură, filosofie, arhitectură et caetera. Trecem Canalul Mânecii şi ajungem pe Oxford Street, în Londra. Ideologia consumistă este dublată cu succes de vocaţia clasică insulară, distinsă, afectată, nobilă, „peculiară”. Apoi, dacă ajungi cumva pe Times Square din New York, vei fi uimit de prezenţa luxuriantă, apăsătoare parcă, a magazinelor de electronice şi IT. Cele mai mari firme de televizoare se bat pentru supremaţie tehnologică într-o naţiune care – neavând nicio şansă să depăşească istoria, tradiţia şi nobleţea civilizatorie a bătrânei Europe – încearcă să anticipeze viitorul, în toate domeniile de activitate.

Trecem înapoi oceanul şi ajungem în Iaşi, în Piaţa Unirii. În spaţiul generos dintre Hotelul Traian, proiectat de Gustave Eiffel, Hotelul Unirea şi Piaţa Eminescu (pe esplanadă), întâlnim nu mai puţin de patru farmacii una lângă alta. Oare ideea de concurenţă nu a ajuns la urechile spiţerilor noii ere? Înghesuirea farmaciilor una lângă alta înseamnă de bună seamă împărţirea clienţilor în funcţie de şansă, vad şi mai ales preţ. Sau poate nu?

Monopolul farmaceutic arată pe de o parte cât suntem de bolnavi, dar mai ales cât de bolnavi ne credem, cât suntem de dependenţi de pastile ca surogat al binelui, confortului, fericirii, sănătăţii. Nu suntem doar o naţiune de asistaţi sociali, ci mai ales una de oameni bolnavi. În acelaşi timp însă, omul consumă în derivă alimente care îi distrug echilibrul metabolic, sănătatea şi în final viaţa. În acest proces, ingerarea de chimicale din alimente duce invariabil la necesitatea supravieţuirii prin chimicalele din medicamente.

Mi-am petrecut o parte a copilăriei printre eprubete, stative, centrifuge, hemato-recoltări, garouri, reactivi. Şi asta pentru că mama e biolog principal la un laborator de analize. Ceea ce mi-a spus ea este că înainte de revoluţe, dintr-un stativ de 24 de eprubete, 2-3 se îngălbeneau la turnarea reactivului, semn de boală. Acum, după 20 de ani, din 24 de eprubete, 2-3 nu se îngălbenesc. De ce?

Avem vânzări de apă cu zahăr şi cofeină (nu dau numele) pe post de răcoritoare mai mari decât toate ţările Europei la un loc. În acelaşi timp consumul de miere este cel mai mic din Europa. Dăm pe un hamburger suspect la fel de mult cât ar trebui să dăm pe o sticlă de ulei de măsline extra-virgin, care ne revigorează organismul pentru o lună. Banii daţi de români pe chipsuri sunt mai mulţi decât cei daţi pe lapte. Consumul de margarină e mai mare decât cel de unt. Cheltuim (românii) mai mult pe ţigări decât pe fructe. Avem cele mai multe E-uri permise, unele dintre ele recunoscute ca şi cancerigene în UE, şi suntem campioni europeni la majoritatea bolilor grave (cardio-vasculare, cancer, tuberculoză). E un cerc vicios între viciu şi ipohondrie, între iluzie şi moarte.

Necesitatea pastilelor arată fragilitatea fiziologică a oamenilor, dar şi friabilitatea lor noetică. Omul – deşi ştie că îi face rău – consumă în mod pătimaş sau ignorant lucrurile care îl ucid – şi apoi recurge invaribil la remedii artificiale şi anti-biotice (împotriva vieţii).

Ceea ce am spus până acum are aplicare şi remediu duhovnicesc. Relativismul alimentar decurge bunăoară din relativism spiritual sau euharistic. Caracterul oscilant, dependenţa de plăcere infuzată rapid, chiar dacă te omoară, spiritul gregar (de turmă) şi módele de viaţă, preponderenţa superstiţiei în faţa credinţei, ochelarii magici, apetenţa pentru comerţ în locul dăruirii de sine, lipsa de paradigmă, toate acestea induc nevoia de înlocuitori, de surogate spirituale sau mentale.

Adevărata farmacie este creaţia lui Dumnezeu, plantele şi florile sădite de El cu gândul ascuns de a ne înfumuseţa viaţa prin ele, naturaleţea nepătimirii, libertatea de a face binele, vocaţia de împreună creatori cu Dumnezeu. Medicamentul nemuririi (farmacon athanasias – Sfântul Ignatie al Antiohiei Teoforul) este Sfântul Trup al lui Hristos dăruit lumii pentru viaţă veşnică. Spitalul adevărat al lumii este Sfânta Biserică (după expresia Sfântului Ioan Gură de Aur), acolo unde se operează tumorile nevăzute, se cauterizează păcatul prin Spovedanie şi se unge rana nefiinţei prin Sfântul Maslu. Asta nu înseamnă că nu avem nevoie de sistem farmaceutic, el este simbolul necesar al firii umane căzute, ce trebuie mereu vindecată de neputinţă până la moarte. Ci doar că trebuie operată o schimbare fundamentală de viziune, acolo unde adevărata moarte e păcatul şi iadul, nu oprirea funcţiilor vitale, şi adevărata viaţă începe cu Hristos şi devine nemuritoare împreună cu El.