A doua zi, sfântul, forţându-se din răsputeri ca să se târască în genunchi, a ajuns în cele din urmă la mănăstire. Era ceasul Sfintei Liturghii. Arăta înfricoşător, cu capul plin de sânge, cu părul încâlcit şi năclăit de praf şi de noroi, cu faţa şi mâinile julite, cu gura şi urechile pline de sânge uscat şi cu dinţii smulşi. Stupefiaţi, fraţii au vrut să ştie ce s-a întâmplat. Însă el nu spunea nimic, ci-i ruga numai să-l cheme pe stareţ, pe părintele Isaia şi pe duhovnicul mănăstirii, ca să le spună doar lor despre nenorocire.

Astfel, spre bucuria plină de răutate a diavolului, Sfântul Serafim s-a văzut nevoit să rămână la mănăstire. Durerile insuportabile îl ţintuiau la pat, abia mai putea să mai respire și nu mânca nimic. După opt zile de chin, fraţii au început să se teamă pentru viaţa lui, aşa că s-au dus după doctor. O examinare atentă a bolnavului arăta că avea craniul fracturat, coastele rupte şi toracele zdrobit. La drept vorbind, tot corpul îi era plin de răni mortale – încât doctorii se și mirau cum de supravieţuia. Atunci, fraţii adunaţi în jurul sfântului se sfătuiau cum să îl ajute şi pentru aceasta l-au chemat pe stareţ.

Însă, chiar în momentul în care acesta se îndrepta spre chilia lui, sfântul a adormit liniştit după o tresărire. Şi iată că într-o apariţie cerească, foarte asemănătoare cu cea de demult, pe când era frate începător, iată că venea şi acum la el Preasfânta Născătoare de Dumnezeu înveşmântată în porfiră împărătească, strălucind toată de slava cerească, urmată de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Teologul. S-au oprit la căpătâiul patului, iar Preasfânta Fecioară a arătat spre bolnav şi, întorcând-şi preacuratul chip, i-a întrebat pe medici: „De ce vă îngrijoraţi?”. După care, privindu-l îndelung pe Sfântul Serafim, a spus iarăşi: „Acesta este din neamul meu”.

Cu aceste cuvinte a dispărut ca un fum, astfel încât cei de faţă nici nu şi-au dat seama de ceva. Şi când stareţul a intrat în chilie, bolnavul îşi revenise deja. Părintele Isaia, stareţul, a început să-i vorbească cu o dragoste încăpăţânată, vrând să-l convingă să asculte de cele ce-i recomandau ştiinţa şi medicii și care, desigur, îi vor folosi. Însă, cu toate că starea lui era gravă, muribundul se arăta la fel de neînduplecat, neprimind niciun ajutor pe care, la urma urmelor, nu-l voia – ci îl ruga numai să-l lase să-şi pună viaţa în mâinile lui Dumnezeu şi ale Preasfintei Sale Maici. Aşa că stareţul a trebuit să se hotărască să facă voia sfântului, celui pe care minunata, dumnezeiasca cercetare l-a răpit timp de câteva ceasuri într-o negrăită şi cerească bucurie. Îndată, bolnavul s-a simţit covârşit de o pace nesfârşită, durerile i-au încetat şi, încetul cu încetul, şi-a recăpătat forţele. După ceva timp a putut să se ridice şi să facă câţiva paşi, iar seara chiar a mâncat ceva. Din momentul acela a reînceput, puţin câte puţin, să se dedice iarăşi luptelor lui duhovniceşti.