Fac parte dintr-o familie în care ambii părinți au avut cancer, mama la fiere (a și murit foarte repede, la 6 luni după operație, la 55 de ani) și tata, la rinichi. Tata, cu ajutorul Sfântului Nectarie, s-a vindecat de cancer, doar că viciul de care nu s-a putut lăsa, alcoolul, i-a venit de hac, în cele din urmă. 

Coșmarul meu a început în 5 septembrie 2017. Pentru că mama a avut cancer la fiere, mai făceam, periodic, câte o ecografie abdominală – pentru a vedea cum sunt cu sănătatea. Dar am mai avut un motiv pentru care am făcut ecografie. Am vrut să apelez la ultimul lucru pe care-l mai puteam face pentru a avea un copil: fertilizare în vitro. Astfel, am făcut și niște analize pentru a fi convinsă că totul este în ordine. Doar că la ecografie s-a observat o tumoare de circa 125/110 mm la ovarul stâng, motiv pentru care doctorul mi-a recomandat un consult ginecologic pentru excluderea unui ADK.

Pentru că, în încercarea, de-a lungul anilor, de a avea un copil, mă perindasem pe la aproape toți doctorii din oraș, i-am cerut părerea cumnatei mele, care e asistentă, la care doctor să merg. Mi-am făcut o programare și, până atunci, am început să mă pregătesc sufletește pentru cea mai proastă veste din viața mea. Dacă mă gândesc la ce e mai rău, încep să mă obișnuiesc cu ideea și am să fiu pregătită cât de cât de ceea ce urmează. Dar am constatat că, oricât te-ai pregăti, niciodată n-ai putea primi cu ușurință o astfel de veste. Doctorul m-a consultat și a zis că, tumoarea, neavând lichid, nu crede că e cancer, dar, pentru mai multă siguranță, mi-a dat să fac mai multe analize printre care și markerii tumorali. Mi-a mai spus că e posibil ca tumoarea să se fi format prin forțarea ovarului de a induce ovulația și am recunoscut că am făcut de mai multe ori un astfel de tratament pentru a avea un copil. Făcând analizele, normal că n-au ieșit bine, doctorul fiind de părere că e mai grav decât crezuse inițial. 

– Nu ați vrea să mergeți la Cluj?, m-a întrebat. 

– Ba da, aș merge...

– Ați avea pe cineva?

– Nu, nu știu…

– Dacă vreți, pot să vă recomand eu pe cineva, un specialist în cancer ovarian. Vreau să vă trimit la Institutul Oncologic din Cluj. Degeaba vă trimit la Dominic Stanca, ce v-ar face acolo vă putem face și noi.

Pentru mine, Institutul Oncologic era cel care-mi luase mama; după ce am stat cu ea la Cluj o lună pentru ședințele de radioterapie, a murit tocmai în ziua Adormirii Maicii Domnului, al cărei nume îl purtase. Mi-a luat aproape un an până să văd din nou Clujul și încă patru ani până să îmi revin după moartea celei care mi-a dat viață.

– Dar acolo a murit mama mea, acum 11 ani, de cancer la fiere, am spus eu cu lacrimi în ochi.

– Cancerul nu mai înseamnă moarte. Medicina a progresat foarte mult de atunci. Acum există un aparat care stabilește pe loc dacă e vorba de cancer sau nu și medicii, în funcție de situație, iau decizia dacă trebuie să facă histerectomie totală, adică să scoată uterul cu ovare cu tot în timpul operației, și nu mai trebuie să aștepte trei săptămâni pentru examenul histopatologic.

M-am speriat de-a dreptul:

– Dar eu nu am copii și n-o să mai pot face niciodată…

– Acum nu mai e vorba de ce vrei tu, ci de lupta pentru viața ta. Dacă doctorul consideră că ți-e viața în primejdie, face ce trebuie. Am să vorbesc cu doctorul, sunați-mă diseară, pe la 00/70. 

Abia am așteptat să ies de acolo, din cabinet, din sala de așteptare, unde femeile vin de obicei la control în timpul celei mai frumoase perioade din viața lor. Ajunsă acasă, am luat Acatistul Sfântului Nectarie și, plângând, mi-am spus că dacă Sfântul Nectarie l-a ajutat pe tata și l-a vindecat de cancer, chiar dacă el nici n-a mai vrut să trăiască după moartea mamei, mă va ajuta și pe mine. Mai ales că, dacă atunci mă rugasem eu pentru tata, cu atât mai mult mă va ajuta Sfântul acum dacă mă voi ruga eu însămi pentru mine. 

Din acea zi am început să spun Acatistul Sfântului Nectarie. Ce puteam să-i promit în schimbul vindecării, în afară de publicarea minunii? Mai ales că promisiunea făcută în cazul vindecării tatălui meu am îndeplinit-o doar pe jumătate (îi promisesme că voi publica minunea vindecării și, dacă Dumnezeu îmi va dărui un copil, indiferent dacă va fi băiat sau fată, îi voi da numele lui; am publicat minunea vindecării, dar cealaltă parte a promisiunii nu a mai depins de mine).

Specialistul de la Cluj de care îmi spusese doctorul ginecolog nu m-a putut primi decât în următoarea săptămână, fiind plecat la o conferință.

– Dacă nu vreți să așteptați, vă pot recomanda alte nume, dar v-am spus că acesta este cel mai bun specialist în cancer ovarian, mi-a spus doctorul.

– Dacă ziceți dumneavoastră că e cel mai bun și dacă nu mor până săptămâna viitoare, atunci, mai pot aștepta.

– N-o să muriți nici săptămâna viitoare, nici după aceea, m-a liniștit el. 

Aveam nevoie de o zi de concediu, astfel că trebuia să anunț la serviciu. Acolo știa doar șeful meu direct de schimb, căruia am fost nevoită să-i spun chiar a doua zi după ecografie, căci tot îmi venea să plâng și, simțind că ceva nu e în regulă, nu s-a lăsat până nu i-am zis; mai știa încă un fost coleg de facultate, care lucra la aceeași firmă cu mine și cu care mă înțelegeam foarte bine.

La îndemnul șefului meu, i-am spus și șefei care răspundea de ambele schimburi despre ce este vorba. Mie îmi venea să plâng, dar ea m-a încurajat și mi-a dat câteva exemple de persoane care au avut cancer și trăiesc bine merci după 25-30 de ani de la operație, adoptând un stil de viață sănătos. I-am mulțumit, am îmbrățișat-o și am rugat-o să nu spună colegilor nimic, nevrând ca aceștia să se comporte cu mine altfel decât până atunci.

Urmând să plec la Cluj și având și experiența mamei mele care a plecat la ședințele de radioterapie cu mine, tatăl având, după cum am spus, viciul alcoolului, m-am gândit că eu voi proceda altfel decât ea. Am hotărât să plec cu soțul meu, așa cum era și normal; soacra mea, de când am aflat, nu s-a mai lăsat de mine, astfel că am plecat toți trei la Institutul Oncologic din Cluj. Nu pot să explic ce sentiment am avut când am intrat în spital și mi-am făcut fișă pentru a fi luată în evidență. În sfârșit, ne-a venit rândul să intrăm. Până m-a consultat doctorul, soțul meu a așteptat în anticameră, după care ne-a invitat să intrăm în cabinet (soacra mea ne-a așteptat în hol). După ce ne-a întrebat dacă avem copii, ne-a spus că e posibil să fie nevoie de histerectomie totală, observându-se și la ovarul drept ceva foliculi chistici. Ne-a spus și de aparatul care confirmă cancerul în timpul operației, așa cum îmi spusese și medicul din Baia Mare. Nu credea că din cauza tratamentului de inducere a ovulației s-a format tumoarea; nu se știe nici cauza exactă a formării unor astfel de tumori, dar sunt tare păcătoase, deoarece sunt asimptomatice, nu simți, nu te doare nimic, fiind descoperite întâmplător sau prea târziu. 

A trebuit să ne hotărâm pe loc dacă suntem de acord cu operația, pentru a ne putea planifica. Cum stăteam pe scaune, eu și soțul meu, ne-am luat de mână, ne-am privit în ochi, eu neputându-mi ține lacrimile, și soțul meu a zis: 

– Facem tot ce e nevoie, domnule doctor. 

Pentru că urma să-mi vină ciclul, nu m-a putut programa pentru operație decât după două săptămâni, urmând să vin pregătită pe data de 2 octombrie.

Ciclul nu mi-a venit decât în 29 septembrie, în vinerea dinaintea plecării la Cluj. Șefa mea era de părere că de frică. Într-adevăr, îmi era frică, în mintea mea totul era sumbru, noaptea mă trezeam și mă gândeam la tot felul de lucruri, vedeam plecarea mea de la serviciu și mersul la Cluj ca pe un final. Apoi, începeam să fac comparații: mă gândeam că mama a mai trăit 6 luni după operație, n-a murit în timpul operației sau imediat după; ea s-a operat în Baia Mare, nu la Cluj; ea avea obiceiul să spună că chiar și gândul că ai avut cancer te poate omorî. Eu, în schimb, spuneam că ce nu te omoară te face mai puternic. Începusem să dau din colecția mea de păpuși de porțelan, pentru că mă gândeam că voi muri, că soțul meu se va recăsători și cui i-ar trebui păpușile fostei neveste decedate, fie ele chiar și de porțelan? Oricum, nu am reușit să dau decât trei, deoarece familia mea a aflat și m-a convins să nu mai fac nimic până ce vin de la Cluj, nici să mai dau din ele, dar nici să achiziționez altele.

Datorită șefei mele, colegii de la serviciu au strâns bani pentru mine, fără ca eu să îmi dau seama că ei ar ști ceva. Când am aflat, am început să plâng și i-am spus șefului meu: 

– Voi strângeți bani pentru înmormântare? 

În general, atunci dădeam bani la serviciu dacă murea vreun coleg sau vreunui coleg cineva din familie, ca un mic ajutor financiar. Am trecut și eu prin asta când a murit bunica mea, doar cu câteva luni înainte.

– Nu, a zis șeful meu luat prin surprindere. Îți amintești cum am dat bani pentru colegul nostru mecanic care a avut tumoare la creier? Află că e bine, s-a operat și acum e acasă alături de familie, se recuperează după operație. Așa și tu, o să ai nevoie de bani la Cluj, apoi pentru recuperare, după operație…

Am fost uimită cum colegii mei (mulți dintre ei pe care nu-i cunoșteam) au adunat pentru mine, în total, suma de 4150 de lei, o parte dintre bani primindu-i după ce am venit de la Cluj, după operație. Atunci am simțit cel mai tare sentimentul ajutorării cuiva aflat în suferință, empatia față de cineva. Ba, de la o colegă, primisem și apă de la Lourdes.

Sâmbătă am fost la biserică, la părintele duhovnic, și m-am spovedit. Și, pentru că eram în a doua zi de ciclu, urma să mă împărtășesc după ce vin de la Cluj. La sfatul părintelui, am plecat duminică dimineața, pe la ora 8.00, și ne-am oprit la Mănăstirea Nicula la Sfânta Liturghie. După slujbă, m-am închinat la racla în care se aflau și sfinte moaște ale Sfântului Nectarie și am atins metanierul pe care-l aveam la mână și insigna cu Sfântul Nectarie, ajungând și la Icoana Maicii Domnului cea făcătoare de minuni. Faptul că era 1 octombrie, ziua în care s-a născut Sfântul Nectarie, că la mănăstire se aflau sfinte moaște ale dragului meu Sfânt, toate acestea nu erau simple coincidențe, ci le-am considerat semne că totul va fi bine. Atunci nu mi-am dat seama de asta, dar în 1 octombrie este și sărbătoarea Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, încă un semn de bine.

După ce am ajuns la Cluj și am mâncat ceva, ne-am dus spre Institutul Oncologic, sperând să găsim cazare în apropierea spitalului, deoarece a doua zi dimineața, la ora 7.00, trebuia să fim acolo. A fost o minune, pot spune, că am găsit o cameră liberă în gazdă la o doamnă drăguță și, după ce ne-am lăsat bagajele, ne-am dus la Grădina Botanică și ne-am plimbat puțin, înainte să plece soțul meu acasă și să mă lase cu soacra mea. 

Luni dimineața, pe la ora 7 fără un sfert, eram deja la spital. Am fost internată într-un salon cu încă două doamne drăguțe, o doamnă necăsătorită, economistă, Mariana, de vreo 55 de ani și o doamnă asistentă de 61 de ani, pe nume Maria. Pentru că avusese cinci ganglioni la gât, trei vizibili și doi nu, doamna Mariana a fost operată de acești ganglioni la București. A făcut citostatice (îi căzuse și părul), pentru a se restrânge cancerul și a se depista de unde pornise. I se spusese că, dacă găsește un chirurg bun care să o curețe foarte bine, sunt șanse mari de vindecare. Doamna asistentă Maria sângerase puțin și, decât să i se facă biopsie și să aștepte trei săptămâni rezultatul examenului histopatologic, i s-a spus că mai bine se acționează acum căci, cel mai probabil, tot la operație ar fi ajuns. Am avut de semnat o groază de hârtii, cum că sunt de acord cu operația, cum că sunt de acord ca, în cazul în care tumoarea, fiind foarte aproape de colon, l-ar fi afectat, să se taie o parte din acesta și să devieze tractul intestinal prin stomă, urmând ca după vindecare să se pună la loc, cum că sunt de acord cu transfuzie de sânge, în cazul în care aș avea nevoie… Vai, de-abia mă obișnuisem cu ideea că am o tumoare, d-apoi să accept faptul că s-ar putea să fie mai grav… În sfârșit, urma să fim operate toate trei din salon în următoarea zi, pe 3 octombrie. Nu se știa ordinea intrării în operație, făcusem deja cunoștință și cu anestezistul care venise să se intereseze dacă eram alergice la anestezie. Rezidentul medicului specialist ne spusese că operația dura în medie cam trei ore și că era posibil să ne ducă la terapie intensivă după operație, dar să nu ne speriem, căci e normal. I-am spus că eu vreau să merg la operație cu Sfântul Nectarie.

– Vreau să-mi prind insigna cu Sfântul Nectarie de cămașa de noapte, eventual de guler, sper că nu e o problemă.

– Nu, nu e o problemă... Problema e că nu intrați în sala de operație cu cămașa de noapte... 

– Și atunci, eu ce fac? Nu pot merge la operație fără Sfântul Nectarie... 

Rezidentul se gândi o clipă, apoi îmi zise vesel:

– Prindeți insigna de șosetă. Șosetele nu vi le dăm jos. 

– Ce idee bună, vă mulțumesc!

După doi litri de Fortrans băuți forțat până seara, pentru a se curăța colonul în cazul în care ar fi fost nevoie să se atingă de el în timpul operației și antibiotic Cefort administrat prin branulă (aveam o mică infecție), a sosit și ziua operației. Am fost prima, dar mai bine că nu am știut dinainte, și așa nu prea am putut dormi. Am făcut așa cum mi-a spus rezidentul, am atașat insigna cu Sfântul Nectarie de șoseta dreaptă și așa m-am dus în sala de operații, cu o frică teribilă, dar și cu încredere că va fi bine. Doar era și Sfântul Nectarie acolo prezent, nu se putea să nu fie bine. Operația a durat două ore, de la 9.10 până la 11.10. M-au mai ținut într-o anticameră până m-am trezit din anestezie, după care am fost dusă în salon. Îmi amintesc că doamna asistentă, vecina mea de salon, mi-a zis: „Gata, ai scăpat!”.

Pentru că, după ce au fost și ele operate, colegele de salon au fost duse la Terapie Intensivă, soacra mea a fost lăsată să doarmă cu mine, în patul doamnei economiste. Referitor la operație, nu știam dacă a fost afectat sau nu și colonul, dar am auzit-o pe mami (așa-i spun soacrei mele, de când m-am căsătorit) pe când vorbea la telefon, după ce am ieșit din operație, cu soția fratelui meu, care era asistentă și care a întrebat-o câte pungi vede sub pat. Era doar una, sonda și un tub de drenaj. Ăsta era un semn bun, nu fusese afectat colonul. A doua zi, la vizita medicală, am întrebat doctorul:

– A fost cancer?

– Da, mi-a răspuns. 

– Ați scos tot?

– Da, a mai adăugat cu o voce gravă. 

Deci fusese cancer dar, până la rezultatul examenului histopatologic, care venea peste trei săptămâni, nu se știa în ce stadiu. Măcar nu mai trebuia să aștept cu înfrigurare rezultatul. Într-adevăr, nu fusese afectat colonul, au scos tumoarea cu totul, cu uter, cu ovare, ca să nu rămână nicio urmă de celulă afectată în corp. Soacra mea a fost de nota 11, venea dimineața după vizita medicală, stătea cu mine câteva ore, la amiază pleca să mănânce și să se odihnească puțin, iar după-amiază venea iar. Acum am înțeles mai bine ce simțise bunica pe când era la pat și nu era capabilă să facă cele mai elementare lucruri fără ajutor. Aveam nevoie de ajutor să mă ridic din pat, să iau un pahar cu apă de pe noptieră, să mă spăl, să merg la baie, să mă plimb... În sfârșit, soacra mea a făcut toate acestea, încât mă gândeam că doar mamă să-mi fi fost ar fi făcut tot ce-a făcut ea pentru mine – și pentru asta îi mulțumesc din tot sufletul. 

După trei săptămâni, a venit și rezultatul examenului histopatologic: carcinom endometrioid bine diferențiat la nivelul ovarului stâng, stadiu incipient, T1. Nu a fost nevoie de citostatice, nici de radioterapie, din moment ce fusese scoasă tumoarea cu totul. Dar, pentru că astfel de tumori sunt tare păcătoase, trebuia supraveghere îndeaproape timp de cinci ani: controale regulate, din trei în trei luni, fie la Cluj, la doctorul la care mă trimisese cel care mă operase, fie la Baia Mare. Am optat pentru Cluj.

Recuperarea a avut loc atât fizic, cât și psihic, iar cine a trecut printr-o operație de genul acesta știe despre ce vorbesc: o parte importantă a ceea ce te face femeie, a posibilității de a da naștere de prunci, la mine nu mai exista. Asta făcea să nu mai fiu femeie întreagă sau, mă rog, să nu mă mai simt eu femeie întreagă. Pentru că, dacă până atunci am tot sperat că voi deveni mamă la un moment dat, acum, în situația dată, asta nu se va întâmpla vreodată. 

L-am simțit pe Sfântul Nectarie alături de mine pe tot parcursul recuperării, mai având și câteva hopuri de trecut: ficat mărit, analizele de ficat mari, o hepatită non-alcoolică medicamentoasă; sindrom de hepatocitoliză, sindrom de colestază. Ba că am metastaze la ficat – ceea ce ar fi fost improbabil, după cum am aflat apoi, având în vedere stadiul în care fusese cancerul –, ba că am hepatită autoimună, ba ciroză autoimună... De fiecare dată panică, plâns, apoi gândit rațional ce ar fi de făcut. Oricum, la ultima ecografie efectuată la Cluj, doctorul m-a întrebat cine m-a operat și l-a felicitat pe cel care mă operase și pentru felul în care a făcut-o. Și cum să nu fi ieșit bine, din moment ce în sala de operație fusese prezent și Sfântul Nectarie?

Au trecut 6 ani de atunci... M-am obișnuit și cu mersul la controlul periodic gândindu-mă că, în cazul în care apare o problemă, se poate descoperi și se pot lua măsuri în timp util. Oricum, văzând la Cluj câte persoane (copii, tineri, bătrâni) sunt bolnave de această boală cruntă, cancerul, și nu în stadiu incipient, cum s-a descoperit la mine, cum luptă lună de lună, cum cad în deznădejde și cum o iau de la capăt iar și iar, cu speranță și cu încredere în ajutorul Celui de Sus, nu pot să nu fiu recunoscătoare și să nu-i mulțumesc Sfântului Nectarie, care a mijlocit pentru mine la Dumnezeu, pentru minunea vindecării de această boală cruntă. 

(Mărturie primită pe adresa redacției Doxologia de la Loredana-Elena din Baia Mare.)