„Feriți-vă de aluatul fariseilor, care este fățărnicia.” Fățărnicia se deosebește prin aceea că face totul de ochii lumii. A face fapte bune în văzul altora încă nu e fățărnicie, fiindcă cele mai multe fapte bune pe care suntem datori a le săvârși sunt în folosul aproapelui, deci trebuie făcute printre ei și în văzul lor. Deși mai bine fac cei ce se străduiesc să făptuiască totul în taină, lucrul acesta nu este totdeauna cu putință; ca atare, cei ce săvârșesc fapte bune în văzul lumii nu trebuie mustrați îndată pentru dorința de a fi văzuți. Ei pot dori fără fățărnicie să facă binele, iar faptele din afară sunt, negreșit, vădite.

Fățărnicia începe din clipa în care apare hotărârea nu de a face binele, ci de a părea un om care face binele. Nici acest lucru nu e întotdeauna nelegiuit, fiindcă poate fi vorba de un gând fugar, de o clipă, ce e îndată băgat de seamă și alungat. Atunci însă când omul vrea să își clădească faimă de făcător de bine, aceasta este de-acum fățărnicie care pătrunde adânc în inimă; iar atunci când la toate acestea se va mai adăuga încă și țelul ascuns de a trage foloasele unei astfel de faime, e vorba de fățărnicie în toată puterea cuvântului.

Așadar, fiecare să ia aminte la ceea ce Domnul cere de la noi atunci când poruncește: „Feriți-vă de aluatul fariseilor”. Fă binele din dorința de a face bine, din conștiința că asta este voia lui Dumnezeu, întru slava lui Dumnezeu, iar despre ceea ce gândesc oamenii nu te îngriji – și vei scăpa de fățărnicie.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 207-208)