Şi aşa cum nici un fel de statornicie nu va fi fără dragoste, nici tărie nu va fi unde nu se va afla coiful mântuitor al nădejdii. Toate acestea judecând, Apostolul Pavel vorbeşte în acest chip: „Deci fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin care am avut şi apropiere, prin credinţă la harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bineştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde”. Iar nădejdea ce lucrează în noi? Să luăm aminte: „Nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre” (Rom. 5, 1-5). Să căutăm dar un coif nebiruit ca acesta, să căutăm tăria ancorelor ei, să căutăm această nădejde nebiruită ce este răbdării şi ispitei şi fiică şi mamă. Această nădejde să căutăm care nu ne va ruşina pe noi. Ori de stăm, ori de cădem, cu această nădejde pururea vom săgeta inima vrăjmaşului, până când vom petrece întru nădejdea cea tare. Însă multă deşteptare şi trezvie îi trebuie îngrijirii celei mari, pentru ca nu cumva, nădăjduind spre Domnul, să fim fără de măsură şi să ne lipsim de viaţa cea bună, căci cumplită stricăciune este aceasta şi puţină doctorie află cel ce vrea să se vindece; pierdere este şi izvor răutăţilor este. Nădăjduind spre Domnul trebuie, deopotrivă, a ne şi teme, precum zice: Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur” (Ps. 2, 11). Aceasta chibzuind cu sufletul înfricoşat şi întru trezvia inimii îndeletnicindu-ne cu lucrurile cele de folos, să nădăjduim ca să fie mila Domnului cu noi, că Acela este Cel Ce lucrează întru noi, orice am vrea şi am face noi de folos.

(Povățuiri creștine pentru tineri, Colecție coordonată de Ignatie Monahul, Editura Anastasia, București, 2001, p. 28)