(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.

Pentru că a spus mai sus: Tată, ceasul a venit; preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să te preaslăvească pe Tine. În această ordine a cuvintelor, ne-a arătat că Tatăl era primul care trebuia preaslăvit de Fiul, pentru ca Fiul să poată preaslăvi pe Tatăl. Dar acum El spune: Te-am preaslăvit pe pământ: Am săvârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o, acum preaslăveşte-Mă Tu pe Mine. Aceasta pare să spună că Fiul Însuşi a fost primul care a preaslăvit pe Tatăl, căruia El apoi Îi cere să fie preaslăvit. Prin urmare, mai trebuie să înţelegem că El a folosit ambele cuvinte de mai sus în conformitate cu ceea ce avea să se petreacă şi în ordinea în care ele aveau să se petreacă, preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să te preaslăvească pe Tine. Dar acum, El foloseşte cuvântul la trecut pentru ceea ce era pentru viitor, când spune, Te-am preaslăvit pe pământ: Am săvârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o să o fac... Pentru că în cuvintele prin care Tatăl a fost preaslăvit de Fiul pe pământ și Fiul de către de Tatăl, Fiul a arătat ucenicilor cum ambele preaslăviri s-au preaslăvit. Pentru că Fiul Însuşi L-a preaslăvit pe Tatăl pe pământ, prin propovăduirea Lui la neamuri. Iar Tatăl a preaslăvit pe Fiul prin persoana Sa, prin punerea Lui de-a dreapta Sa. Pentru acel motiv, când Fiul spune apoi cu referire la preaslăvirea Tatălui, Te-am preaslăvit, a preferat să pună verbul la trecut, pentru a arăta că deja era săvârşit în actul iconomiei şi ceea ce încă trebuia, cu deplină certitudine, să aibă loc, era să fie socotit ca fiind deja făcut – anume, că Fiul, fiind preaslăvit de Tatăl împreună cu Tatăl, de asemenea, va preaslăvi pe Tatăl pe pământ.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)