Focul e al Duhului Sfânt, care sărează, păstrează firea nestricată. Această păstrare e însă şi o asceză voluntară, o jertfă de sine a firii. Sarea e şi nevoinţa şi pocăinţa. Înţelepciunea e încă numită sare...

Sare sunt şi slujitorii lui Dumnezeu între oameni, ca să nu se strice natura oamenească. Deci, dacă slujitorii (preoţii) nu mai au rolul de sare (fiind cu risc acest fel de a fi!), iată, vor fi călcaţi în picioare, cinstea lor va fi terfelită.

De multe ori se aude că răspunderea pentru relele în care au dat oamenii e răsturnată în seama slujitorilor lui Dumnezeu. Vinovăţia este însă pe din două.

Şi atunci, păstorul, predică în pustie!

Cât foc şi câtă sare trebuie să ai ca să înflorească pustia din lăuntrul omului ca crinul?

„Pentru înmulţirea neascultării a luat Dumnezeu cuvântul de pe pământ”.

Prejudecăţile – păcate ale minţii – ochiul care trebuie scos – trebuie ca fiecare dintre noi să ne vedem de ochelarii proprii, şi să-i ştergem de praful păcatelor altora, că nu acelea ne vor mântui; ci atunci să nădăjduim mântuirea când ochii noştri nu mai văd paiul nimănui, ca pe toţi să-i învăluim cu iubirea care iartă totul şi înţelege totul.

(Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol. 5, Editura „Credinţa strămoşească”, 2006, pp. 60-61)