Facem ocol în vechiul ţinut al Dorohoiului, spre Hilişeu Crişan. O aşezare de la poalele vestiţilor codri ai Herţei, binecuvântată de Dumnezeu cu toate splendorile pe care natura le poate zămisli: dealuri domoale, păşuni grase, pământuri bune şi păduri adânci. O geografie zugrăvită în cel mai straşnic chip în verdele dătător de viaţă. Nu departe de aici, se află graniţa dintre două teritorii româneşti despărţite de un destin nemilos în teribilul an 1940, printr- o tuşă de creion trasată grosier pe harta Moldovei.
Vechiul sat Curt, astăzi numit Hilişeu Crişan, se întinde de-a dreapta pădurii “Călugăriţa”, înşirându-şi casele pe valea de la poalele versantului sau cocoţate pe colinele mici de prin împrejurimi. Odinioară, toate pământurile acestea aparţineau unei vechi familii boiereşti din zonă, cea a Curteştilor. Spre locul pe care au existat vechile curţi boiereşti ale lui Curt mă îndrept şi eu, căci acolo, la loc ferit, în umbra rece a pădurii, stă martoră tăcută a acelor vremuri una dintre capodoperele arhitecturale ale României: Ansamblul bisericii de lemn de la Hilişeu Crişan.

Ca să ajungi să o vezi trebuie să străbaţi doi kilometri de la şoseaua ce dinspre Dorohoi, peste un deal înalt, ce străjuieşte drumul ca un parapet  natural. Plăcuţa ce semnalează monumentul istoric e singura legătură a acestor locuri cu modernitatea. Un şleau prăfuit, de ţară, urcă pe coama dealului şi se opreşte chiar la biserică. Accesul e destul de dificil, iar cu masina nu se poate urca decât dacă e soare afară. Până şi o ploaie scurtă, aveam să descopăr, poate pune serioase probleme. Aşa că cea mai sănătoasă variantă şi pentru săteni, şi pentru eventualii vizitatori, rămâne mersul pe jos.
Niciun efort nu este, însă, prea mare, pentru ceea ce urmează să vezi. De sus, de pe vârful dealului, tabloul pare ireal. Pe fundal, nori cenuşii desenează tonuri măiastre. Vine la rând verdele pădurii Călugăriţa şi-al ierbii rebele, crescută din abundenţa ploilor din ultima vreme. Iar peste toate, ca şi cum ar ignora şi natură, şi timp stă dreaptă şi demnă bisericuţa. Zidul clopotniţei, cu cele 13 statuete de piatră, pare, din locul în care mă aflu, o dantelă lucrată cu infinită delicateţe. Pe fondul verdelui intens dimprejur, siluetele lucrate în piatră, precum şi turnul-clopotniţă desenează un contur gingaş şi graţios. Atât de frumos este decupajul ansamblului  încât ai spune că dealul însuşi îl ţine în palmă, ca pe o bijuterie de preţ.

Un ansamblu bisericesc unic în ţară

Pe măsură ce mă apropii de monument frumuseţea sa sporeşte. Încep să disting chipurile smerite ale apostolilor ce veghează de pe ziduri, precum şi blândeţea Iisusului plasat în centru, deasupra intrării, ocrotind, cu mâinile sale, întreg pământul. Cum a fost posibil ca la 1802, pe coclaurile Hilişeului, la marginea satului, să se ridice o asemenea comoară arhitecturală? Răspunsul vine dintr-o istorie nu prea îndepărtată, pe care bătrânii satului o ştiu şi o împărtăşesc. Odinioară, întreaga moşie a Hilişeului, a aparţinut familiei Curt. Un neam boieresc cu o îndelungată descendenţă în timp, iubitor de carte şi de frumos. Lăcaşul l-a ridicat Vasile Curt întru cinstirea neamului său şi pentru a aduce mulţumire lui Dumnezeu, la 1802. O biserică monumentală, chiar dacă de lemn, dăruită cu odoare de preţ. Peste jumătate de veac, Ana Curt, soţia lui Alecu Curt (fiul ctitorului), crescută în ritul catolic, a construit clopotniţa şi excepţionalul zid decorat cu statuete, de la intrare. Aşa a rezultat un ansamblu bisericesc unic în ţară, de o valoare arhitecturală greu de egalat. 

Povestiri de demult

Curtea boierească a lui Vasile Curt se întindea, cu case şi acareturi, chiar în faţa bisericii. Conacul a fost dărâmat prin anii â70 ai secolului trecut, când toţi foştii proprietari de pământuri au fost închişi sau au luat calea exilului. “Cu cărămida din vechiul conac boieresc a fost ridicată casa parohială din sat, prin anii 1970-1975. Conacul a fost demolat de comunişti”, povesteşte părintele Gabriel Derscariu, parohul de la Hilişeu Crişan. Din toată incinta conacului azi nu mai există decât ruinele unei fântâni, ca un trist semn al unei lumi apuse. De pe locul pe care odinioară se întindeau curţile boiereşti  se vede tot ţinutul, ca în palmă. “Nimic nu-i scăpa din ochi boierului. Şleaul pe care aţi venit a fost până în urmă cu câteva decenii, de fapt, drumul satului. Drumul trebuia să treacă pe la curtea boierului.  Aici, în apropiere, a fost şi prima şcoală de la Hilişeu, construită tot de boierul Curt”, explică pr. Derscariu.

Stilul arhitectural

Biserica de lemn de la Hilişeu Crişan este construită pe locul unui vechi schit de călugăriţe, ale cărui ruine se mai observă şi astăzi şi de la care a rămas până astăzi denumirea pădurii.
Lăcaşul este construit din bârne masive de stejar, încheiate la colţuri “în cheotori netede” şi aşezate pe o temelie înaltă de piatră de râu, care să o protejeze. Căci şi atunci, ca şi acum, aici pământul fuge.
De proporţii însemnate, biserica prezintă unele particularităţi ale stilului. La exterior se remarcă consolele măiestrit lucrate, dar mai ales acoperişul înalt, cu poale duble la streşini, împrumutând din tipicul bisericilor ucrainene. Cele două streşini sunt lărgite mult spre în afară, pentru a proteja temelia de umezeală. Biserica are un pridvor închis, construit tot din brâne de stejar.
Portalul de intrare constituie, iarăşi, un element distinct. Lucrat "în bardă”, de meşterii tocmiţi de boier, prezintă şi câteva elemente decorative – cinci rozete incizate.
Turnul clopotniţă şi zidul exterior, construite pe la 1859, de Ana Curt, reprezintă o operă de artă în sine. Zidul de incintă este decorat cu 13 statuete, reprezentându-i pe cei 12 apostoli şi pe Iisus Hristos, sculptate în stil baroc.

Iisus, binecuvântând cu o mână şi ţinând în cealaltă mână globul pământesc, este aşezat deasupra porţii de intrare în clopotniţă, fiind încadrat de siluetele a doi îngeri. Ceea ce frapează este dimensiunea statuilor, sculptate cât un stat de om.

Măreţie şi frumuseţe la interior

La interior, monumentul şi-a mai pierdut din strălucirea de odinioară. Catapeteasma, de un rafinament aparte, are icoanele înnegrite de la fumul lumânărilor. Înnegriţi sunt şi pereţii, tencuiţi la interior în anul 1968, când biserica a suferit reparaţii. Atunci, se pare, s-a prăbuşit şi cafasul, care exista în biserică chiar de la începuturile sale.
Totuşi, dincolo de amprenta pe care timpul a lăsat-o pe catapeteasma, aceasta este de o frumuseţe aparte. Lucrată în lemn de tei şi înzestrată cu şapte rânduri de icoane, este cea care conferă bisericuţei înfăţişarea adevărate ctitorii boiereşti. “A fost bătută în foiţă de aur, însă s-a degradat foarte mult”, spune părintele Gabriel Derscariu.

Trecerea din pronaos în naos este marcată de un perete despărţitor sugerat de o portiţă din bârne de stejar, decorată şi ea cu motive solare incizate, deasupra căreia se poate observa arcada scupltată în acoladă. Sus, de o parte şi de cealaltă, se păstrează tablourile ctitorilor. Un mic amvon, splendid decorat şi ornamentat cu icoane, revendică aerul arhaic al unei lumi în care eticheta şi bunul gust erau principii de viaţă.

Chiar dacă timpul a aşezat praf şi uitare peste tot, aici sălăşluieşte încă aerul elegant al ctitoriei de odinioară. Urmele veacurilor trecute rămân, astfel, accente într-o lume a noului.
În inventarul bisericuţei se păstrează câteva cărţi bisericeşti , precum şi o seamă de icoane vechi. Printre acestea se remarcă icoana Maicii Domnului ferecată în argint, donată bisericii de Alexandru, Anica şi George Curt, în 1854. “Avem o Evanghelie şi o Sfântă Scriptură, donate de Ana Curt, la 1859, precum şi portretele ctitorilor”, spune parohul de la Hilişeu Crişan.
De asemenea, în pronaos, se găseşte mormântul ctitorului, Vasile Curt. Piatra de mormânt prezintă  înscrisuri în chirilică. Ceilalţi descendenţi ai familiei Curt sunt îngropaţi în cripta familiei din faţa bisericii, marcată şi ea cu un splendid monument funerar.

Bisericuţa necesită o urgentă restaurare

Trecerea timpului, intemperiile de tot felul şi lipsa unui proces riguros de restaurare au lăsat urme adânci  în înfăţişarea sa. Ultima reparaţie capitală s-a făcut, potrivit înscrisurilor parohiei, între anii 1968 – 1975. Apoi, între anii 2003- 2004 s-a schimbat draniţa de pe acoperiş. Astăzi, lăcaşul nu are probleme de structură, însă interiorul necesită o restaurare de completă, iar una dintre priorităţi este catapeteasma.
Lucrurile se complică însă când vine vorba de turnul clopotniţă şi de zidul său, cu splendidele statuete. Din cauza alunecărilor de teren din zonă, acesta s-a desprins de clopotniţă şi riscă să o ia la vale. “Am primit de la Ministerul Culturii o finanţare de 30.000 de lei cu care facem un zid de susţinere, pentru a opri cumva distanţarea zidului de clopotniţă. De asemenea, avem promisiuni că se va pietrui drumul, iar asta ar fi cu adevărat un mare pas înainte”, consideră părintele Derscariu.

În prezent, biserica este monument istoric de categoria B (de interes local), însă autorităţile comunei Hilişeu Horia au iniţiat demersurile necesare pentru înscrierea bisericii de lemn a lui Curt în lista monumentelor istorice de interes naţional (Categoria A).