În secolul al V-lea comunitățile monahale din deșertul Wadi El-Natrun din Egipt s-au confruntat cu atacuri numeroase din partea triburilor barbare. Aceste invazii au produs jafuri pe scară largă, distrugeri și pierderi de vieți omenești, determinând comunitățile monastice să construiască turnuri defensive. Aceste turnuri serveau drept fortificații unde călugării se puteau refugia în timpul atacurilor. Erau dotate cu provizii esențiale, cum ar fi depozite de alimente, o fântână cu apă și o mică biserică pentru rugăciune.
Mănăstirea „Sfântul Macarie cel Mare” și-a construit prima structură defensivă, cunoscută sub numele de „Cetatea Bayamon” în anul 444. Fortăreața era situată în apropierea mănăstirii și a fost concepută pentru a proteja atât călugării, cât și bunurile valoroase ale mănăstirii, inclusiv manuscrise și alte valori.

În timpul acestui atac, 49 de călugări au căutat refugiu în Fortăreața Bayamon, dar au fost uciși de barbari lângă zidurile acesteia. Rămășițele lor au fost inițial îngropate într-o peșteră din apropiere, dar ulterior au fost transferate în secolul al VII-lea într-o biserică din cadrul mănăstirii închinată memoriei lor.