Frica lui Dumnezeu este una din trăirile iubirii, când ți-e frică să pierzi pe Dumnezeu, căci este așa de prețios, așa de drag, așa de iubit, așa de dulce sufletului. Harul lui Dumnezeu este așa încât, când îl pierzi, într-adevăr ai înțeles ce înseamnă moarte. Că „moarte” nu înseamnă în primul rând despărțirea sufletului de trup, ci despărțirea duhului omului de către Duhul Sfânt, de harul lui Dumnezeu. Asta este moartea, de asta suferim noi toți. Și atunci, cunoscând harul, noi avem mai multă experiență decât Adam, tocmai fiindcă cunoaștem răul. Adam a cunoscut numai binele și, cum zicem noi, „i s-a urât cu binele”, cum ar fi. Nu că i se urâse – dar nu l-a prețuit; în sensul acesta „i s-a urât cu binele” că nu a știut să-l prețuiască.

Dacă unul dintre noi primim har de la Dumnezeu, apoi harul naște o oarecare teamă, cu plângere. Cum a venit în mine? Cine se sălășluiește în mintea mea? Ce este ceea ce mi-a schimbat acum toate gândurile, toate simțirile? Dar, lucru și mai înfricoșat: cum să-l păstrez? Cum să nu-l pierd? Și cu cât e mai puternic harul, cu atât este mai puternică frica. Unii vorbesc de „teroare”, totuși nu în sensul urât al cuvântului: o „teroare” să nu pierzi aceasta, harul așa de prețios. Dar, o, cât de ușor se pierde! Un gând, cât de mic, care nu este în armonie cu el, și s-a dus! Dar nici nu știi că s-a dus. Te trezești dintr-o dată. A, unde este? Unde este ceea ce-mi era atât de scump? Era pentru mine atât de bine. Cum să-l mai aflu?

(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 97-98)