E toamnă, cad frunze și plouă. Filosofia orientală spune că frunza cade când vrea copacul. Ce poate spune frunza dacă i-a venit vremea să se retragă seva din ea și să se întoarcă în pământul din care a fost și luată?

Poate spune slavă ție Doamne pentru frumoasele clipe în care am umbrit păsărele. Și mulțumesc pentru că mi-ai dat să văd de la înălțimea la care m-ai pus cum treceau grăbiți sau agale oamenii în fiecare zi. Și m-a bucurat să o văd pe fetița aceea băiețoasă care s-a urcat în copacul meu ca să caute castane. Am văzut sute de răsărituri de soare și sute de apusuri. Am văzut păsări venind din țările calde și plecând înapoi. Am tremurat la fiecare furtună și la fiecare vijelie. Am fost spălată la fiecare ploaie. Am cântat și am dansat ori de câte ori vântul a vrut să se joace și să adie lin. Mulțumesc pentru aceste clipe minunate.

Ce poate spune omul când i-a venit vremea să nu mai sufle și să se întoarcă în pământul din care a fost luat?

Pentru că ce este o mie de ani înaintea ochilor Tăi? Este ca ziua de ieri care a trecut. Ce contează că am trăit o zi sau un an sau 20 de ani sau 50 sau 100 dacă nu ne-am bucurat de acest minunat dar care este viața? Oamenii își urează „la mulți ani“ și uneori adaugă și „fericiți“ iar alteori pun alte urări conform cu ceea ce cred ei că-și dorește cel gratulat. Ce contează dacă am avut o lume întreagă la picioare dacă nimic nu m-a putut face fericit? Ce contează că am trăit în lipsuri și-n nevoi, că am suferit pentru crezul meu dacă asta nu m-a înțelepțit? Căci înțelepciunea nu se socotește cu numărul anilor și nici cu albeața părului sau cu lungimea bărbii ci cu frica de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii spune proorocul iar dragostea este plinirea ei.

Câtă înțelepciune are o frunză care știe să se bucure de fiecare clipă și câtă nebunie avem uneori adunând ceea ce nici nu ne încălzește și nici nu ne ține de foame ci doar ne gâdilă orgoliul. Iar dacă de iarba câmpului care astăzi este și mâine se aruncă în foc astfel se îngrijește Dumnezeu, cu cât mai mult de noi, copiii Lui?

Pare greu să îndemni la răbdare pe cineva care suferă pe nedrept, așa este? Este greu, mai ales dacă nu înțelegi de ce suferă. A născut azi soția unui prieten și-mi spunea „știi cum e cu durerea la naștere“ și i-am răspuns că nu am de unde să știu. Nu putem înțelege durerea pe care n-am simțit-o. Putem s-o asemuim cu alte dureri pe care le-am simțit. Și dacă nu am avea dureri de nici un fel am putea să înțelegem ce înseamnă că altcineva simte durere? Prietenii lui Iov se întristau pentru el dar nu înțelegeau cauza durerii lui. Nu vedeau că el primește totul din mâna lui Dumnezeu și bun și rău conștient și foarte lucid de faptul că el însuși nu a făcut nici un rău ca să merite durerea. Viața noastră pe pământ este un test, nimic din ce primim nu este pentru că merităm. Nici bucuriile, nici necazurile. Cum privim cele ce vin spre noi, acestea ne aduc bucurie sau necaz pentru totdeauna.

Și atunci ce va spune un om căruia i-a venit vremea să plece dintre ai lui? Ce va spune frunza căreia i-a venit vremea să părăsească ramura de care a fost țintuită toată viața? Ce vom spune când vom vedea că cele care le-am strâns nu mai sunt ale noastre și că tot ce am avut de acum vor împărți străinii? Ce va spune floarea care simte că i-a venit vremea să se ofilească? Ce voi spune eu când voi păși dintr-o lume în cealaltă?

Orice aș vrea să fac atunci, pot începe de pe acum. Așa că, slavă lui Dumnezeu pentru toate...