Gabriela se trezise, ca de fiecare dată, cu noaptea în cap. Acum, însă, nu dormise deloc bine. S-a tot foit, s-a tot sucit ... Avea emoții puternice căci era tocmai ziua în care afla rezultatul analizelor medicale. În ultima perioadă nu se simțise deloc bine, și, chiar dacă până acum nici nu vroia să audă de medici, în cele din urmă și-a călcat pe inimă. Nu vroia să accepte nici în ruptul capului că ceva, fie ea și boala, ar putea-o opri din drum. Avea atâtea planuri de dus la îndeplinire, atâtea de făcut și de pus la punct. Cariera, în care-și investise întreaga viață de până acum, ceruse prea multe sacrificii. Luptase singură pentru tot și singură lupta și acum. Nu … nimeni și nimic nu o putea opri din drum.

Cu pașii mari și repezi, strecurându-se, parcă, printre stropii mari de ploaie, se îndrepta către spital. Era o zi mohorâtă, la fel ca sufletul ei. Tensiunea interioară i se exteriorizase, într-un fel, și cuprinsese întreaga atmosferă. Totul era neliniștit și rece.

Cu doctorul se cunoștea de vreo câțiva ani buni. Fuseseră vecini de palier mai înainte ca acesta să se mute la casă, undeva, la intrarea în oraș. Pe de altă parte, nici nu aștepta ceva favoruri din partea lui, ci doar să-i spună că nu are nimic, că se poate întoarce la activitățile ei zilnice, că e doar o stare ce va dispărea în câteva zile eventual, cu 2-3 pilule.

Acum, când îmi povestește toate acestea, nici nu vrea să insiste asupra momentului în care a primit necruțătorul diagnostic. Știe doar că s-a certat cu medicul, că i-a reproșat faptul că nu știe să facă niște analize, că ea nu are cum să fie bolnavă de așa ceva, și, nicidecum, să mai aibă de trăit cât zice el: doi - trei ani … oricum, o să repete analizele, și o să-i demonstreze ea că lucrurile nu stau tocmai așa. În cele din urmă medicul avea să aibă dreptate. Gabriela mai avea de trăit doi ani, doi ani și jumătate, maxim trei. Precizie, dar mai ales soluții, nu-i putea oferi nimeni.

Până acum niciodată nu se gândise la moarte. Se preocupase de o mie unu gânduri, poate și mai multe, dar niciodată de acesta. Întotdeauna trăia clipa și lupta pentru cariera ei. Era singura care-i putea oferi siguranța zilei de mâine. Probabil că bătrânii, într-adevăr, trebuiau să se gândească la moarte, ei sunt îndreptățiți, dar nu ea. Când avea viitorul în față, pentru ce să se fi preocupat cu așa ceva?

Refuzase acest gând ca pe orice altceva ce nu îi făcea plăcere, ce o incomoda, ce îi strica planurile … poate, mai mult decât pe acelea. Și totuși acum se lovise de acest zid al morții care, peste ceva timp, avea să se deschidă ca ea să treacă. Nu-și număra zilele cât mai avea de trăit, i se părea irelevant acum, cu toate că spaima că o zi trecută nu se mai întoarce, și că după ea va mai trece una, și încă una, și tot așa, o cuprindea adeseori. În schimb, își alcătuise o listă cu ceea ce vroia să facă cât mai curând, până să vină acel moment. Nu aștepta, dar mai ales, nu accepta nimic din partea nimănui. Într-un fel, era aceeași luptătoare crâncenă pe care o știam. Ieșea din carapacea ei și privea, oarecum ciudat, oamenii și lumea; nu aș putea spune cum …

Își dorește un singur lucru de la întâlnirea noastră: după ce se va ridica de lângă mine, eu să rămân locului și să mă frământ, câteva minute bune, cu privire la viața mea … Cum s-ar desfășura viața mea dacă aș ști că, peste doi - trei ani, trebuie să închei socotelile pe acest pământ? Cum m-aș raporta la familia mea, la prietenii și rudele mele, la toți cei din jurul meu? Cum m-aș raporta eu însumi față de Dumnezeu? Care ar fi valorile, prioritățile după care mi-aș coordona viața? Sincer, întrebările sunt dure, și, pe moment, mă lasă fără răspuns.

Sunt slab în fața acestor întrebări, iar singura care-mi dă putere este credința în viața viitoare. Știu, și cred, în același timp, că viața mea, și nu numai, viața oamenilor în general, nu se termină la buza mormântului. Cred, și vreau, ca viața mea să se continue în Biserica triumfătoare. Pentru aceasta, însă, credința mea trebuie să devină faptă. Trebuie să trăiesc așa cum cred. Pe de altă parte, pe mine nu moartea mă înspăimântă cel mai tare, ci momentul judecății. Acolo-i baiu’… Îmi vin acum în minte cuvintele Sf. Antonie cel Mare, care zicea: „moartea, de-o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este”. Printre cuvinte, înțeleg că trebuie să-mi așez preocupările cotidiene în jurul acestui gând, în jurul acestui ax de referință, și astfel voi fi hotărât în faptele mele de azi și de mâine; voi ști ce să aleg, fără să plutesc în derivă.

Cât despre Gabriela, a acceptat totuși un sfat din partea mea: să mergem împreună la părintele duhovnic. I-am spus că, într-un fel, o poate trata, îi poate alina suferința, măcar. Rămâne să se mai gândească. Cu gândurile rămân și eu … și cu rugăciunea.

Însă, dacă nu există întrebările, pot exista răspunsurile?!