În ultimii ani cercetările realizate au arătat că stresul și frământările interioare reprezintă problemele majore de sănătate cu care se confruntă oamenii, în special bărbații. Stresul cronic netratat atunci când nu este identificat are consecințe fizice, emoționale și chiar spirituale. Afecțiuni precum tensiunea, migrenele, ulcerul, durerile de spate cronice, hipertensiunea, atacurile cerebrale sau bolile de inimă sunt relaționate astăzi cu factorul stresului. Pe plan spiritual, munca îndelungată poate include dificultăți în ceea ce privește rugăciunea, slăbirea sau pierderea motivației, a bucuriei, a entuziasmului sau a păcii interioare. Iar asta reprezintă „sindromul extenuării”.

Preoții aflați sub factorul stresului

Deşi preoţii din ziua de azi pot experimenta același nivel ridicat al stresului ca și persoanele din alte grupuri profesionale, unele cauze și efecte sunt specifice doar lor. Preoții pledează în fața comunităților de credincioși, trebuind să medieze mesajul Evangheliei și Tradiția creștin ortodoxă către o cultură ale cărei instituții sunt supuse unor schimbări profunde. Aceste comunități ecleziastice au suferit și ele schimbări, s-au dezvoltat, au avut parte de propriile frământări, scindări și dureri. Preoții aflați sub factorul stresului sunt caracterizați de faptul că în viața lor au loc prea multe „evenimente”. În mod normal, oamenii aflaţi sub povara stresului au prea multe termene limită, vor să facă prea multe lucruri deodată, pot fi neliniștiți din cauza întârzierilor și sunt caracterizați în viață de cuvinte precum „trebuie”, „ar trebui”, „ar fi bine să”. Nenumăratele aşteptări venite din partea parohiei intră adesea în conflict cu scopul central al învăţăturii bisericii.

Fiecare enoriaș sau enoriașă are propria „listă” conținând caracteristicile pe care ar trebui să le aibă un bun preot. Pentru a mulțumi pe toată lumea si pentru a menține pacea, preotul care se confruntă cu probleme de extenuare în general muncește mai mult, şi nu mai puţin aşa cum s-ar crede. Acesta tinde să îşi asume mai multe îndatoriri dar reușește să ducă la bun sfârșit doar unele dintre ele. Munca pe care o făcea odată cu bucurie devine o povară, zelul și motivația se transformă în obligații. Din cauza aceasta, unii încep să se simtă vinovați, nepotriviți pentru această misiune, neapreciați și neîndrăgiți.

Dacă un preot trebuie să dea tot ce are mai bun pentru slujirea sa, este important ca enoriașii să fie atenți la semnele de stres ce ar putea cauza sentimentul de extenuare sufletească. Rezultatul unor așteptări atât de ridicate este acela că dezvoltarea pe termen lung a parohiei, reflectarea, relaxarea și viața liniștită de familie par să îi ocolească pe ei și pe familiile lor. Uneori unii preoți ce au slujit ani de-a rândul se confruntă cu probleme ce izvorăsc din faptul că nu au prea multe de arătat pentru a dovedi eforturile depuse. Toți prietenii lor avocați, doctori sau ingineri până la acel moment s-au „realizat” în viaţă şi pot indica reuşite palpabile: au atins un nivel înalt în carieră şi au salarii sau prime ce le reflectă anii de experienţă.

Rugăciunea nu este o opţiune. Este punctul central al vieţii de preot.

O sursă importantă de stres şi frământare pentru un preot este diferenţa ce apare adesea între viaţa sa spirituală şi aşteptările sale cu privire la aceasta. Este supus riscului de a-și pierde încrederea în autenticitatea vieții sale spirituale, tinzând spre idealuri ce nu le poate atinge. Pe măsură ce diferența dintre aceste două constante se mărește preotul riscă să se depărteze din ce în ce mai mult de la scopul central al misiunii sale. Astfel rugăciunea poate deveni o rutină sau chiar să fie neglijată, iar puterea de a călăuzi duhovnicește să scadă. În schimb va începe să aibă un sentiment de vinovăție și eșec în slujirea sa. Curând, în loc să predice bazându-se pe experiența sau credința personală va vorbi despre omilii abstracte și va ține slujbe rutinate. Cu alte cuvinte, izvorul slujirii sale a secat. Va începe să considere slujirea ceva neplăcut, iar el se va simți gol pe dinăuntru.

Soluțiile pentru stresul preoților și extenuarea lor sufletească nu sunt prea multe. Vorbind din experiență personală, cei din jurul preotului ar trebui să realizeze și să accepte că viața disciplinată în rugăciune zilnică și intensă se află pe primul loc în „fişa postului”. Fără aceasta, preotul ar deveni managerul unui club sau coordonatorul unor evenimente sociale. Rugăciunea nu este o opţiune. Este punctul central al vieţii de preot. Însuşi Mântuitorul a simţit uneori nevoia să se retragă în post şi rugăciune.

Aşa şi preotul trebuie să îşi facă timp pentru rugăciune și să fie lăsat în tihnă pentru asta, stabilind o dată în calendar la fel cum face şi pentru toate celelalte lucruri. Acest lucru include anumite ore sau chiar zile în care petrece timp singur în solitudine sau cu frați preoți uniți în rugăciune. Făcând aceasta ar putea să se simtă vinovat că își petrece timpul rugându-se în timp ce ar trebui să se ocupe de nevoile bisericești cu care se confruntă. Cu toate acestea se va simți și mai vinovat dacă nu se roagă datorită conștiinței morale și a influenței Duhului Sfânt. Singura soluție reală la această dilemă a stresului și a extenuării ce arde sufletul multor preoți este de a-și reorganiza prioritățile și să înceapă o înnoire personală a vieții spirituale ca sursă a întregii spiritualități. (pr. John S. Bakas)