Viaţa este o călătorie, dar nu o călătorie la întâmplare. Omul are în viaţă o ţintă, vrea să ştie unde merge. Pentru creştin această ţintă este mântuirea prin Hristos. Pentru atingerea acestei ţinte ne pregătim tot timpul vieţii, căutând mijloacele necesare ca să izbutim în această călătorie spre desăvârşire, spre întâlnirea cu Hristos şi unirea cu El.

Mai mult decât în alte împrejurări, în vremea Postului Mare simţim această chemare spre apropierea de ţinta vieţii, simţim şi auzim prin slujbele Bisericii chemarea lui Hristos: „Veniţi la Mine!”.

Postul, este un drum spre Paşti, spre marea sărbătoare a Învierii Domnului, care nu este numai cea mai mare sărbătoare a creştinilor, ci şi sărbătoarea în care creştinii află rostul existenţei şi scopul vieţii lor. Învierea lui Hristos este asemenea unui far luminos care călăuzeşte viaţa credincioşilor în lume, dar de la care se luminează şi tărâmul vieţii de dincolo de zare. Pentru a ajunge la această ţintă, Biserica ne cheamă şi ne ajută să mergem pe calea postului.

Poate întrebă cineva de vechimea postului, crezând că postul a fost rânduit de Biserică mult mai târziu. Aici vă amintesc cuvintele Sfântului Vasile cel Mare care spunea că postul este una din cele mai vechi porunci, fiind rânduit chiar din rai. Căci a poruncit Dumnezeu lui Adam: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facere 2, 16-17). Vedeţi vechimea postului? Iar dacă Adam şi Eva au călcat porunca postului şi ascultării, vedeţi că au fost izgoniţi din rai şi au murit? Iată vechimea postului şi iată şi urmările celor ce au putut dar n-au voit să postească. Deci şi noi să ne silim a trece curgerea Postului Mare, cu înfrânare după puterea trupească şi sufletească.

De felul cum trebuie să postim ne învaţă Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelia după Matei. Adică să postim după puterea fiecăruia, dar în taină şi cu bucurie, iar nu cu tristeţe, căci sunt o parte din creştini care spun: „Eu nu pot posti că sunt bolnav!”. Sau dacă totuşi postesc o zi, două se arată trişti, indispuşi şi chiar agitaţi. În această privinţă, trebuie să ştim că „Biserica nu este omorâtoare de oameni, ci de patimi”. Postul de mâncare de dulce şi chiar de vin este rânduit de Biserică pentru toţi, dar după putere. El este necesar tuturor, mai ales celor tineri, ca să-i oprească de la păcate şi de la patimile trupeşti. Iar dacă cineva este bolnav, bătrân sau neputincios să asculte de duhovnicul lui şi să postească după cât poate.

Postul este de două feluri. Post trupesc, adică înfrânare de la mâncare pe un timp limitat, cu scopul de a ne ruga mai curat lui Dumnezeu şi de a ne stăpâni firea. Al doilea, este postul sufletesc, adică înfrânarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele; a mâinilor să nu lucreze vreun păcat şi, mai ales, înfrânarea minţii de la imaginaţii şi gânduri pătimaşe, a inimii de la pofte şi tot felul de răutăţi „care ies din inimă” şi a voinţei ca să nu accepte săvârşirea vreunui păcat.

Iată deci, cele două feluri de posturi. Numai cine posteşte cu amândouă felurile de post, adică şi cu trupul şi cu sufletul, numai acela ţine post întreg şi adevărat. Iar dacă cineva este bolnav să se înfrâneze de la mâncare după putere, dar să postească de mânie, de tutun, de beţie, de ceartă, de înjurături, de glume, de somn mult, de gânduri şi imaginaţii necurate, de cărţi rele, de păcate urâte trupeşti şi sufleteşti, de furt, de minciună, de vrăjitorie, de avorturi, de divorţ, de dezbinări între rude şi de tot păcatul. Că mai mare este postul sufletesc de gânduri şi de faptele rele, decât postul trupesc de mâncare. Cine se înfrânează de la toate aceste răutăţi se va putea cu uşurinţă înfrâna şi de la mâncare şi băutură.

În vremea postului redescoperim legătura noastră cu Dumnezeu prin rugăciune şi începem să înţelegem că trupul este un „templu al Duhului Sfânt”, iar hrana o socotim un dar al lui Dumnezeu. De aceea postul este legat de cuminecătură, de împărtăşire cu „pâinea cea cerească”. El este însoţit de rugăciune şi de milostenie, de împăcare şi dăruire pentru binele semenilor, de îmbogăţire în Hristos.

(Părintele Daniel Țifui)