Într-o altă zi, pe când îmi făceam ascultarea pregătind mâncare pentru obşte, rosteam Rugăciunea cu gura: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Stareţul mă urmărea cu metania sa şi, văzându-mă că lucrez şi rostesc Rugăciunea cu gura, se bucura foarte mult. Căci atunci când vedea că cineva nu rostea Rugăciunea, se întreba în sinea sa: Oare ce spune acesta înlăuntrul său? Nu cumva mintea lui hoinăreşte? Şi ca un părinte duhovnicesc ce era, se neliniştea. Dar când ne auzea, rostind Rugăciunea, se încredinţa că într-adevăr ne rugam. Iar în acea clipă, când eu găteam şi rosteam Rugăciunea, dintr-o dată, de bucurie că mă auzea rugându-mă, dar şi pentru că avea să plece din această viaţă, mi-a spus:

- Fiul meu, ţine Rugăciunea! Toată viaţa ta ea îţi va fi mângâiere. Ţine rugăciunea şi toate vor merge ceas. Nu te teme, căci după plecarea mea această Rugăciune va fi pentru tine totul şi te va ţine pe calea cea duhovnicească şi monahală. Să nu o laşi, fiul meu!

 - Cu rugăciunile Sfinţiei Voastre, Gheronda, o voi ţine.

(Stareţul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2002, pp. 408-409)