Cât se zbate lumea asta,
Ca de toate să-și adune,
Parcă suntem veverițe
Ce strâng ghinde și alune

Și le-ascund adânc în scorburi,
Așteptând sezonul rece,
Ca să stea fără de grijă
Până frigul o să plece.

Semănăm cu Azorel,
Ce-și ascunde în grădină
Osul mare de vițel,
Dăruit de gospodină.

Cu cine mai semănăm?
Semănăm cu urșii, care,
Toată vara se îngrașă
Pentru lunga hibernare.

Iritați, îmi veți răspunde:
„Omul înțelept adună!”,
Dar eu azi v-am pregătit
O-ntrebare foarte bună.

De-ați vedea pe fiii voștri
Cum, la fiecare masă,
Iau din porții jumătate
Și le-ascund apoi prin casă,

Să-mi dați chiar acum răspunsul
La această întrebare:
Urmărindu-i voi în taină,
Nu v-ați umple de mirare?

Și dacă i-ați întreba:
„De ce-ascunzi, copile, pâine?”,
Iar copiii v-ar răspunde:
„Fac provizii pentru mâine!”,

Nu v-ar întrista răspunsul?
I-ați certa cu supărare:
„Tu gândește-te la joacă,
Las' că-ți dăm noi de mâncare”.

Așa este, din păcate,
Noi suntem copiii care
Fac provizii pentru „mâine”,
Din instinct de conservare.

Și doar ne-a-nvățat de bine
Scumpul nostru Domn Iisus:
„Dumnezeu din cer vi-i Tată
Iubitor”, așa ne-a spus.

Dacă Dumnezeu hrănește
Animale fără minte,
Nu-i va sătura pe oameni,
Preaputernicul Părinte?

Dacă El înveșmântează
Buruienile-n culori,
Cu ce haine minunate
Va-mbrăca pe-ai Săi feciori?

Nu-i nevoie de provizii
Pentru zile strâmtorate,
Să ne îngrijim de slava
Creatorului a toate.

În iubirea Sa de oameni,
L-a trimis pe Fiul Său
Ca să moară-n chin pe Cruce,
Mântuindu-ne de rău.

Creștini ne numim cu toții,
Dar să fim și în trăire,
Golind inima de grijă
Și umplând-o cu iubire.

Deci vă rog, de-acum încolo 
Să lăsați ziua de mâine,
Și să dați celor flămânzi 
Bucățica-n plus, de pâine!