Pentru Tradiția Răsăritului haina, îmbrăcămintea, nu este nicicând un adaos, un accesoriu, ci are un caracter co-natural omului. În Paradis, Dumnezeu a ţesut o haină potrivită naturii simple adamice, care era din har, după cădere omul a fost îmbrăcat cu „tunica de piele”, iar la Înviere, Hristos este înfățișat cu o haină albă mai strălucitoare decât lumina, arătându-se că omul restaurat va avea o haină pe măsura noii sale condiţii. De aceea, chiar şi tradiţia artistică bizantină va folosi mereu codurile îmbrăcămintei atunci când trebuia să fie indicat statutul spiritual al cuiva. Din aceste motive Răsăritul nu a cunoscut inovaţiile artistice ale Renaşterii italiene, care a început să reprezinte pe om gol, fără vreo haină, considerând că aceasta ar fi natura omenească autentică. Omul are nevoie de o haină, şi faptul că s-a acoperit, după izgonirea din Paradis, cu haine făcute din cele ce le-a găsit la îndemână pe pământ, nu a semnificat doar că era supus intemperiilor terestre, ci că o făcea şi întru nostalgia hainei de har pe care o pierduse.

Antropologia răsăriteană nu este una a căutării esenţei umane, ci a hermeneuticii înfăţişărilor, a hainelor omului. Omul este privit ca un abis insondabil, în măsura în care este chipul lui Dumnezeu, iar singura cale de a te apropia de sondarea acestei adâncimi este înţelegerea semnelor pe care supra-faţa abisului o pune în raza privirii.