„În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ținutul Gherghesenilor, care este în fața Galileii. Și, ieșind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon și care de multă vreme nu mai punea haină pe el și în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat, a căzut înaintea Lui și cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulți ani îl stăpânea; și era legat în lanțuri și în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Și l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ți este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulți intraseră în el. Și-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Și era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Atunci au ieșit locuitorii să vadă ce s-a întâmplat și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus, și s-au înfricoșat. Iar cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Și L-a rugat pe El toată mulțimea din ținutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieșiseră demonii îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Și el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus” (Luca 8, 26-39). 

În Noul Testament există trei relatări ale episodului alungării demonilor de către Iisus în turma de porci la Matei (8,28–34), la Marcu (5,1–20) și la Luca (8,26–39). Nucleul relatării este același, însă detaliile oferite de cei trei evangheliști diferă. În Duminica a 5-a după Rusalii s-a citit pericopa Sfântului Matei, în care acesta vorbește de doi demonizați, în timp ce relatarea Evanghelistului Luca menționează doar unul. Exegeții au explicat această diferență prin faptul că Sfântul Luca se concentrează doar asupra celui care a vorbit cu Iisus și a dorit după vindecare să rămână cu El, fără să îl mai menționeze pe al doilea. Matei vorbește de „ținutul gadarenilor”, iar Luca de „ținutul gherghesenilor”, însă ambele expresii se referă la aceeași regiune aflată la estul Mării Galileei. Sfântul Luca oferă mai multe detalii decât Matei, însă mesajul este același: Iisus are putere asupra demonilor și îl poate elibera pe om de sub stăpânirea lor. În ambele Evanghelii reacția oamenilor contrastează cu bucuria vindecării demonizaților, căci aceștia, în loc să se bucure, I-au cerut  lui Iisus să plece din ținutul lor. Sfântul Luca încheie relatarea într-un mod doxologic arătând cum cel vindecat a devenit martorul lucrării lui Dumnezeu și a vestit în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus. 

De ce se repetă această pericopă evanghelică în anul bisericesc? Repetarea este determinată de ordinea lecturii Evangheliilor în anul liturgic, cea a Sfântului Luca fiind rânduită spre citire începând cu Duminica a 18-a după Rusalii și până la începutul Postului Mare, când încep lecturile din Sfânta Evanghelie după Marcu. În predica din Duminica a 5-a după Rusalii am subliniat trei elemente centrale ale acestui episod: viața împreună cu Dumnezeu alungă demonii din viața noastră; vocația omului este aceea de a deveni „casă” sau „sălaș” al lui Dumnezeu, nu al demonilor; „Planul de foc” elaborat de părintele Arsenie Papacioc pentru lupta cu păcatul și puterile întunericului. În rândurile următoare mă voi opri în mod special asupra mâniei demonizatului și asupra luptei cu această patimă, încheind cu punerea în contrast a brutalității și cruzimii demonizatului cu delicatețea și gingășia sfințeniei. 

1. Mânia demonizatului și puterea distructivă a acesteia în viața creștină

Evanghelia de astăzi prezintă foarte clar caracteristicile omului aflat sub influența demonică: își rupea hainele, pleca din casă pentru a locui în morminte sau în pustie, trebuia legat în lanțuri, pe care le sfărâma, iar astfel îi înfricoșa pe toți cei din jurul său. Dintre cele opt patimi sau duhuri ale răutății, care au fost sistematizate în literatura filocalică de Evagrie Ponticul și Sfântul Ioan Casian, – lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de argint, întristarea, mânia, acedia, slava deșartă și mândria – mânia sau ura este cea care se manifestă cel mai puternic în demonizatul din pericopa evanghelică de astăzi. 

Părinții filocalici sunt categorici în descrierea răului lucrat de mânie în sufletului omului. Sfântul Ioan Casian spune în acest sens: „Din orice fel de pricină ar clocoti mânia în noi, ea ne orbește ochii sufletului și nu-l lasă să vadă Soarele Dreptății”. Evagrie Ponticul arată că mânia este agresivitate necontrolată, violență manifestată în mod irațional asupra obiectelor sau oamenilor, mâncând sufletul așa cum cancerul mănâncă trupul. Pentru el mânia este cea mai puternică patimă, care îl cuprinde pe om în totalitate, anulându-i rațiunea, însă „cine și-a stăpânit mânia a supus pe draci”. Acest aspect este evident în pericopa de astăzi, căci demonizatul din Evanghelie după întâlnirea cu Hristos și alungarea demonilor era „îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus”. Mintea întunecată de mânie asemeni unui mormânt a devenit minte care L-a primit pe Hristos și se bucură de prezența Lui! 

Puterea distructivă a mâniei am înțeles-o când eram copil în satul bunicilor mei datorită unei întâmplări banale la prima vedere. Doi frați din sat, care locuiau în case separate și aveau fiecare familia sa, s-au certat într-o zi foarte tare. Unul avea un par în mână și datorită mâniei nestăpânite l-a lovit pe celălalt în cap, iar acela a murit. Mânia poate crea așadar în câteva secunde tragedii enorme. Chiar dacă nu conduce la moartea efectivă a celuilalt, urmările mâniei fizice sau verbale sunt foarte grave în orice familie. Ea distruge încrederea dintre soți și dintre copii și părinți și conduce la retragerea iubirii de la cel agresiv, lăsând răni adânci în sufletul celor afectați, care sunt foarte greu de vindecat.

Dacă mânia are astfel de efecte negative, atunci de ce a îngăduit-o Dumnezeu? Sfântul Ioan Casian arată că ea este un afect sau o putere sufletească sădită în om de la creație, însă cu un scop clar în viața omului. La fel ca toate celelalte afecte ale omului (foamea, setea, bucuria etc.), mânia a fost lăsată spre a fi activată împotriva păcatului și lucrării demonice, așadar spre a ne ajuta să ne apropiem de Dumnezeu. Sfântul Ioan Casian arată în acest sens că mânia este activată sau întrebuințată „potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor pătimașe și iubitoare de plăceri. Așa ne învață Prorocul zicând: „Mâniați-vă și nu păcătuiți” (Ps 4,5); adică aprindeți mânia asupra patimilor voastre și asupra gândurilor rele și nu păcătuiți săvârșind cele puse de ele în minte”[1]. [1]

Suntem chemați, așadar, să orientăm acest afect foarte puternic al mâniei împotriva răului și a păcatului, împotriva demonilor care luptă împotriva noastră. Mânia poate fi vindecată prin virtutea opusă acesteia, care este blândețea. Cum să ajungem însă la dobândirea blândeții? Mântuitorul Însuși ne cheamă pe drumul blândeții, așa cum l-a parcurs El Însuși: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt 11,28-29).

2. Cum putem observa și stăpâni manifestarea patimii mâniei? 

Sfântul Ioan Casian spune că „nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte”, ci să avem „în fiecare zi în față icoana morții, care nu știm când poate veni”. Lepădarea de cele pământești, postul și privegherile nu folosesc cu nimic omului mânios, „căci de vom fi stăpâniți de mânie și ură, vinovați vom fi judecății”[2]. [2]

Cum să scăpăm așadar de patima mâniei? Metoda este autoobservarea pornirilor sufletului, în mod special a modului și momentului declanșării acestora, deci practicarea trezviei. În lupta cu orice patimă există trei etape ale conștientizării patimii, pe care dacă le identificăm putem nădăjdui la biruință. Luând ca exemplu patima mâniei, cele trei momente sunt următoarele: 

1. Mai întâi, cel posedat de mânie observă și regretă că s-a mâniat după manifestarea patimii, după ce i-a mustrat cu agresivitate și violență pe ceilalți. Aceasta este prima formă de autoobservare și conștientizare, de la care omul începe lupta. 

2. Într-o a doua etapă, omul mânios conștientizează patima chiar în timpul săvârșirii acesteia și reușește să se oprească după primele semne și manifestări ale acesteia. În cazul mâniei, începe să strige la ceilalți sau să lovească obiecte, oprindu-se după primele manifestări și regretând faptele. Răul este săvârșit, dar numai parțial. 

3. A treia și ultima etapă în lupta cu patima este observarea și conștientizarea declanșării mâniei înainte de a se manifesta concret prin izbucniri verbale sau violență fizică. Altfel spus, omul observă că patima mâniei urmează să se declanșeze, reușește să o stăpânească, iar ea rămâne la nivelul unei porniri pătimașe care nu se manifestă fizic asupra celorlalți. Aceasta nu înseamnă că patima a fost biruită, căci ea mocnește în adâncul sufletului, iar drumul până la vindecare este lung.

Un mijloc foarte eficient împotriva declanșării patimii este rostirea de mai multe ori a Rugăciunii inimii. Chemarea Numelui lui Iisus liniștește mintea și înlătură lucrarea rea începută înlăuntrul acesteia. În concluzie, doar prin observarea acestor trei momente de declanșare a mâniei sau a altei patimi, omul poate spera la biruința duhovnicească asupra patimilor, având ca arme rugăciunea și trezvia. Prin exercițiu repetat și cererea ajutorului lui Dumnezeu patima poate fi biruită, iar noua obișnuință bună se instaurează în viața duhovnicească.  

3. Brutalitatea omului stăpânit de rău și delicatețea omului sfânt

Evanghelia de astăzi arată cum prezența patimilor de influență demonică în om îl face pe acesta crud și brutal, am putea spune chiar inuman. În mod invers, prezența Sfântului Duh în mintea și inima persoanei umane o umple pe aceasta de delicatețe, gingășie, transparență și puritate în gânduri și sentimente. Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae vede în această gingășie și bunătate deosebită a omului prezența sfințeniei în viața lui. Un om cu viață sfântă, căci la aceasta suntem chemați, nu cunoaște vulgaritate, afectare, meschinărie sau lipsă de sinceritate, ci „în el culminează gingășia, sensibilitatea, transparența și ele se asociază curăției, atenției generoase față de oameni, disponibilității prin care el participă cu toată ființa sa la problemele și necazurile lor. În toate aceste calități se manifestă o realizare excepțională a umanului”[3]. [3]

Cât de mare este diferența dintre acest om duhovnicesc și mâniosul demonizat! Evanghelia de astăzi ne invită pe toți la a duce lupta până la sânge cu „duhurile cele înșelătoare” și „învățăturile demonilor” (cf. 1 Tim 4,1) alături de Hristos, Domnul luminii, al curăției, al delicateții și atenției gingașe față de toți oamenii și toate făpturile creației. Dacă duhurile rele obțin stăpânire asupra minții noastre, atunci o coboară la nivelul subumanului sau al inumanului, iar omul este desfigurat până la animalitate. Pentru a ieși de sub orice influență demonică trebuie să ne antrenăm mintea, spre a deveni fermă în fața atacurilor rele și a ispitelor de tot felul prin citirea Sfintelor Scripturi și prin meditarea cuvântului lui Dumnezeu. Să îmblânzim pornirile trupești prin post și priveghere, să veștejim poftele păcătoase prin foame și osteneală. Iar pentru domolirea mâniei să adăugăm rugăciunea, psalmodia, îndelunga-răbdare, practicarea blândeții, smerenia și multa milă. Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!