Odată l-am întrebat:

- Care patimă dintre toate crezi că îl luptă pe om ca să nu înainteze şi să nu dobândească binele?

După puţină tăcere, mi-a răspuns:

- Neglijenţa.

Noi i-am spus:

- Dar de ce este neglijenţa atât de înfricoşată atunci când omul începe cu atâta căldură şi cu cunoştinţa că prin nevoinţa sa va dobândi ceea ce urmăreşte şi, mai ales, fiindcă Îl are ca pildă pe Însuşi Domnul nostru Iisus?

Atunci ne-a răspuns:

- Ceea ce spuneţi arată o dreaptă judecată prin care gândul mişcă buna intenţie. Buna intenţie îndeamnă pe om să săvârşească binele pentru care a fost făcut. Când începe să lucreze binele cu fapta, va ajunge să simtă oboseala şi durerea care sunt sădite în această cale strâmtă şi obositoare, iar atunci firea, trupul, începe să se teamă şi să se ferească de durere. Fiziologic, durerea este contrară firii, pentru că omul dintru început nu a fost făcut să se ostenească şi să-l doară, ci să se bucure şi să se desfăteze. Prin urmare, durerea este potrivnică firii şi doar pentru că Făcătorul şi Mântuitorul nostru a iconomisit prin acest mijloc reaşezarea noastră în har, El Însuşi făcându-Se nouă pildă, această cale a durerii a devenit necesară şi dorită. Niciodată însă din motive fireşti, ci din ale dorinţei şi dispoziţiei lăuntrice. Aşadar, când trupul se teme în faţa durerii, precum am spus, conduce la neglijenţă. Iată de ce neglijenţa este cauza nereuşirii în bine. Părinţii o numesc şi akidie şi o rânduiesc între uriaşii patimilor.