Orice gând care aduce deznădejde şi tristeţe multă este de la diavol. Este abur al patimilor şi trebuie să-l alungi imediat cu nădejdea la Dumnezeu, cu ascultarea de maica stareţă, cu rugăciunile surorilor mai mari, gândindu-te că se roagă pentru tine la Dumnezeu.

Tristeţe puţină amestecată cu bucurie şi cu lacrimi şi cu mângâierea sufletului, acestea toate sunt de la harul lui Dumnezeu. Ele ne conduc spre pocăinţă, orice am greşi în toată viaţa noastră. Greşeala alunga îndrăzneala cea către Dumnezeu, dar pocăinţă o aduce înapoi. Harul nu ne lasă fără de nădejde, ci continuu îndeamnă pe cel căzut la pocăinţă. În timp ce gândurile care vin de la diavol îi dau omului deznădejde, ca piatra care cade peste frunzele fragede ale plantelor abia răsărite.

Ia aminte la această lecţie a „faptei”. Când vezi harul că lucrează şi se veseleşte sufletul tău şi picură fără sforţare lacrimile – pentru mila pe care ţi-o dă Dumnezeu – dacă eşti în rugăciune, opreşte-te. Dacă eşti în picioare, nu te mişca. Dacă stai jos, rămâi aşa. Primeşte roua harului care vine peste tine. Chiar dacă vine când eşti la treabă, nu te ridica pentru rugăciune, pentru că se opreşte. Cum te află, aşa să rămâi. Să nu încerci să faci tu ceva pentru el. Harul te învaţă să nu te încrezi niciodată în tine însuţi, atât cât vei fi în această viaţă. O ploaie de o zi este suficientă pentru a ţine în viaţă, atâta timp cât lipseşte harul, cele ce au răsărit în sufletul tău.

(Gheron Iosif Isihastul, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină 2007, p. 48)