Sfântul Cuvios Iosif Isihastul a fost unul dintre cei mai remarcați nevoitori athoniţi ai secolului XX. Datorită ucenicilor săi, care au transmis şi au pus în practică învăţătura şi modul său de viaţă în comunităţi din ce în ce mai mari, el poate fi considerat pe bună dreptate principalul autor al actualei restaurări a tradiţiei rugăciunii inimii din Muntele Athos.

Cuviosul Iosif Isihastul s-a născut în anul 1898 în Insula Paros (Arhipelagul Ciclade) din Grecia, fiind botezat cu numele de Francisc. Orfan de tată încă de mic, tânărul Francisc a plecat la vârsta adolescenţei să lucreze în portul Pireu, iar apoi s-a înrolat în armată. După împlinirea stagiul militar, a întâlnit în Atena pe un monah aghiorit de la o chilie din Kareia, pe care l-a rugat să îl ia cu sine atunci când se va întoarce în Sfântul Munte Athos. A împărţit toată averea sa săracilor şi celor din casa lui şi a luat hotărârea definitivă de a pleca în Sfântul Munte.

Venit la Athos la vârsta de 23 de ani, hrănindu-se cu istorisirile despre marii asceţi, a căutat imediat un părinte duhovnicesc care să-l înveţe rugăciunea inimii. Însă nu a găsit pe nici unul. După o scurtă şedere la Katunakia, alături de bătrânul Daniil, a plecat spre Vigla, în apropiere de peştera Sfântului Atanasie Athonitul. În acest răstimp a cercetat multe peşteri şi locuri, unde au trăit cuvioşi athoniţi. În cele din urmă, s-a întâlnit cu Părintele Arsenie, care va deveni împreună-nevoitor cu dânsul, şi a aflat că împărtăşesc aceeaşi dorinţă de isihie, aşa că au hotărât să găsească un Stareţ încercat. L-au găsit pe Stareţul Efrem Dogarul, şi s-au aşezat într-o colibă sărmană şi dărăpănată de la Schitul Sfântului Vasile. Stăteau în colibă numai în timpul celor mai reci luni de iarnă; în restul anului, vreme de aproape zece ani, au stat în peşterile de piatră din stâncile Athosului, hrănindu-se cu puţină pâine uscată şi dedicându-şi tot timpul rugăciunii.

În luna ianuarie a anului 1938, bătrânul Iosif împreună cu părintele Arsenie au plecat de la schitul Sfânta Ana Mică, într-un locul depărtat şi ascuns în munţi. Aici au zidit un paraclis în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, precum şi trei mici chilii. În cei aproape 13 ani de şedere la Sfânta Ana, în jurul părintelui Iosif Isihastul s-au adunat deja 7 nevoitori.

Sfântul Iosif nu şi-a îngăduit niciodată odihnă în nevoinţe, în ciuda unei sănătăţi şubrede ce l-a adus treptat într-o stare de semi-paralizie. Cu toate acestea, pentru că ucenicii săi mai tineri nu puteau îndura asprimea peşterilor, in iunie 1951, a decis să-şi mute obştea intr-un loc mai accesibil, la Schitul Nou.

Aici, după puţină vreme, pe 28 august 1959, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu ca un adevărat mucenic.

De-a lungul vieţii, pentru jertfa sa, Dumnezeu i-a dat multe daruri duhovniceşti: vederea luminii, vedenii minunate, înainte-vedere şi cunoaşterea gândurilor. După adormirea sa, Sfântul Duh a dat mărturie de prezenţa Sa în el, rămăşiţele sale răspândind bună mireasmă.