Octombrie, luna pelerinajelor

Întâmpinăm luna octombrie cu gândul la două mari sărbători care marchează profund viaţa credincioşilor din Muntenia şi Moldova şi nu numai a lor. Este vorba de praznicul Sfintei Cuvioase Parascheva, ocrotitoarea Moldovei şi Sfântul Dimitrie Basarabov, patronul capitalei ţării şi al locuitorilor din Muntenia.

În fiecare an ne punem întrebarea ce anume îi aduce pe oameni în număr atât de mare la aceste sărbători? Care sunt darurile cu care sfinţii reuşesc să mulţumească pe cei care vin să le ceară ajutorul în rezolvarea problemelor vieţii? Ce reprezintă în esenţă pelerinajul la moaştele acestor bineplăcuţi lui Dumnezeu?

Sfinţii nu sunt indiferenţi la cererile oamenilor. Simţim lucrul acesta cu toţii şi oricine s-a rugat unui sfânt un credinţă, nu va spune că s-a rugat în zadar. Sfinţii sunt bucuroşi să-i cercetăm, să-i prăznuim, să înnoim prin ei legătura noastră cu Dumnezeu. Îmi povestea acum câtva timp în urmă un coleg cum, la rugăciunea unei credincioase înaintea raclei Sfântului Dimitrie cel Nou, inexplicabil, aerul din jur a început să miroasă puternic a mir. Se rugaseră înaintea acelei fete şi alte persoane, dar nu se întâmplase nimic deosebit. Doar la rugăciune puternică, la credinţă fără îndoială şi la inimă zdrobită, sfinţii sunt gata să răspundă şi ei cu darurile primite de la Dumnezeu. Să ne pregătim sufletele, să ne adunăm gândurile spre cele care îndeamnă la credinţă şi smerenie şi să aşteptăm sărbătorile sfinţilor din luna octombrie cu gândul că vom fi, prin ajutorul lor, cu un pas mai aproape de Dumnezeu, mai prezenţi în viaţa noastră şi în cea a semenilor noştri. Am văzut răbdarea celor care aşteaptă mai mult de 14-16 ore la rând pentru a ajunge să se închine sfintelor moaşte. Şi mi-am dat seama că aici, în convoiul acela care urcă de la Piaţa Unirii spre Dealul Patriarhiei este sufletul României. Aici este România reală, România profundă. Cea care are probleme, care suferă, care rabdă, care mulţumeşte pentru daruri, care nu este singură, care se roagă în tăcere şi învinge, în care mai există speranţă.

Toţi cei care vin să se închine la moaştele sfinţilor nu vin la întâmplare. E poate singurul loc unde pragmatismul are cotă maximă. Mă îndoiesc că cineva ar putea să aştepte în picioare peste 12 ore fără a avea un scop. Şi scopul îl reprezintă întâlnirea. O întâlnire în duh cu Dumnezeu prin casnicii Lui, cei în care Dumnezeu îşi află odihna. Cu ocazia marilor sărbători, creştinul este invitat să primească liber harul sfinţitor şi tămăduitor al lui Dumnezeu. Petrecerea creştinului alături de sfinţi îl uneşte pe acesta cu duhul care sălăşluieşte în ei şi îi transformă întreg modul lui de a acţiona şi a privi pe ceilalţi. Aici este marea minune petrecută sau dorită a se petrece cu fiecare din noi, schimbarea, convertirea noastră. Sigur, ne bucură şi ne schimbă enorm o vindecare a unei boli, a unei lipse sau neajuns, dar sunt oameni care sunt relativ sănătoşi, care nu au probleme majore în viaţă. Iar pentru aceştia, darul bineplăcuţilor este creşterea în comuniune cu ei şi cu Dumnezeu care  după cum spune spune psalmistul David este „minunat întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israil”.

În sfinţi găsim împlinirea maximă a umanului. Ei deja au ajuns în eshaton, pregustând de acum bucuriile viitoare. În cartea Apocalipsei scrie: „Celui ce însetează, îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii”. În persoana sfinţilor, Dumnezeu  ne dă întâlnire să-I cunoaştem  mai adânc iubirea Lui faţă de om, darurile şi binecuvântările Sale faţă de chipul Său. Apa vieţii pe care o primim prin rugăciune înaintea sfinţilor este harul Duhului pe care ei s-au străduit să-l facă roditor în viaţa lor şi pe care doresc să-l împărtăşească celor care îl vor cere de la ei. Sfântul, spunea părintele Rafail Noica, nu este ceva pus pe un soclu, pe un catafalc, la care se închină oamenii. Sfântul este un om care a ajuns cu fiecare pas făcut în viaţă să se cureţe de patimi, să devină tot mai permeabil la har şi să sporească în unirea cu Dumnezeu.

Tot omul este pelerin pe pământ. Şi pelerin eşti atunci când ai o destinaţie spre care tinzi. Punctul terminus al destinaţiei creştinului este întâlnirea cu Dumnezeu, mai întâi aici, în viaţa pământească şi desăvârşit în cea viitoare. Pelerinajele la care participă creştinii în luna octombrie, la Iaşi şi Bucureşti sunt tocmai momente de întâlnire în duhul sfinţilor cu Dumnezeu care i-a proslăvit şi le-a dat puterea săvârşirii de minuni. Asumarea condiţiei de pelerin deplasează accentul de pe noi înşine, de pe puterea şi bogăţia noastră personală pe căutarea iubirii lui Dumnezeu, pe sprijinul şi compătimirea cu semenii. Pelerinul răstoarnă, cumva, prin felul lui de a fi modul comod de existenţă terestră. Cine a citit cartea „Pelerinul rus” a văzut că singura avere a săracului plecat în lume pentru căutarea lui Dumnezeu erau Scriptura, Filocalia şi o bucată de pâine. Interesul faţă de cele spirituale prima asupra lucrurilor materiale. Dar acel pelerin care era aşa de neavut avea o bogăţie care contează pentru eternitate: rugăciunea neîncetată. Fiindcă dincolo, pelerinajul va lua sfârşit şi va rămâne numai omul şi Dumnezeu. Iar condiţia omului în eshaton este una eminamente doxologică. Pentru aceasta e nevoie să participăm la pelerinaje: ca să exersăm rugăciunea, credinţa, milostenia şi toate cele care aduc sporul duhovnicesc şi ne fac compatibili cu cerul.

(Augustin Păunoiu  - Lumina de Duminică, 4 octombrie 2010)

Ultimele din categorie