Iubitului nostru cler și popor har, pace și milă de la Dumnezeu, Tatăl nostru, iar de la Noi arhierești binecuvântări!

Preacucernici și Preacuvioși Părinți, Preacuvioase Maici, Iubiți credincioși și credincioase,

Într-o lume care știa prea puține despre El pentru a-L putea cunoaște, acum aproape două mii de ani Hristos Dumnezeu a înviat! Într-un imperiu, ca cel Roman, preocupat mai mult de cucerirea pământului decât de Împărăția Cerurilor, Hristos Împăratul lumii a Înviat! Într-o societate, ca cea iudaică, ce buchisea prea mult litera, pentru a putea înțelege „duhul“ lui Mesia, Hristos Învățătorul Legii celei noi a înviat! El pe cei mai mulți dintre oameni i-a surprins, pe unii i-a „deranjat“ cu învățătura Sa și, din păcate, prea puțini au fost aceia care s-au lăsat convinși de dumnezeirea Lui în vremea în care a trăit pe pământ.

Moartea pe care i-au hotărât-o iudeii și i-au proclamat-o romanii se dorea a pune capăt pentru totdeauna unui Adevăr ce părea a fi indiferent celor mai mulți, periculos unora (adică romanilor) și incomod altora (respectiv iudeilor). Numai că Dumnezeu S-a „încăpățânat“ să învieze și să rămână viu, trecând cu vederea nesăbuința celor ce L-au nesocotit, iertând pe cei ce L-au condamnat la moarte și chemând la pocăință pe cei ce s-au grăbit să „scape“ prea repede de El.

Așadar, Hristos a înviat, reușind să atragă atenția celor nepăsători, a înviat și a cucerit pe cuceritori, a înviat și a preschimbat sufletele întunecate de ură ale călăilor Lui. Aceasta a făcut Domnul într-o lume cu mult mai înapoiată, mai simplă și mai săracă decât cea de astăzi.

Dreptmăritori creștini,

Hristos a înviat acum aproape două mii de ani într-o lume în care scrisul și cititul − atât de comune și de banale astăzi − erau socotite un mare lux, rezervat doar câtorva „aleși“; a înviat într-o societate constituită în bună parte din sclavi și stăpâni de sclavi; a înviat într-o lume în care deplasarea dintr-un loc în altul se făcea cu multă greutate și cu mijloace de transport rudimentare, care astăzi aproape că au și dispărut; a înviat într-o lume în care foametea decima masiv populațiile, iar oamenii erau secerați adeseori de ciumă din cauza deselor războaie și lupte dintre ei.

Era o lume care petrecea în cea mai mare parte în simplitate și în crudă sărăcie, și căreia Hristos i-a adus speranță și mângâiere, fericind tocmai ceea ce era suferință și nefericire: „Fericiți voi cei săraci… Fericiți voi care flămânziți… Fericiți cei ce plângeți acum… Fericiți veți fi când oamenii vă vor urâ pe voi și vă vor izgoni dintre ei și vă vor batjocori…“ (Lc. 6, 20-22).

Nici în veacurile următoare lumea nu a dus-o mai bine și, în pofida progresului și descoperirilor științifice de tot felul, oamenii nu au scăpat de suferință și de sărăcie. Și iată că nici astăzi, cu toate că societatea a evoluat atât de mult și a devenit mai bogată materialicește, foarte mulți semeni de-ai noștri se consideră în continuare săraci, punându-și serioase probleme existențiale și plângându-se de lipsuri de tot felul.

Iubiți fii sufletești,

Trebuie să înțelegem un lucru: Fără a proclama obligatorie sărăcia materială, Domnul a preferat-o, totuși, în detrimentul bogăției pe care a considerat-o totdeauna cel puțin periculoasă: „bogăția de ar curge, nu vă lipiți inima de ea“ (Ps. 61, 10). Aproape toți bogații din Sfânta Scriptură sunt personaje nefaste, bogăția apărând mai în toate cazurile ca piedică în calea mântuirii, iar nu ca mijloc de a-și agonisi cineva Împărăția Cerurilor. Ea generează mai degrabă sărăcie spirituală, însingurare și îndepărtare de cele sfinte, decât pace sufletească, omenie și apropiere de Dumnezeu. Câți bogați nu sunt nefericiți, pentru că nu s-au îmbogățit și spiritual? Câți nu au sfârșit în crudă singurătate, tocmai pentru că bogățiile nu pot înlocui dragostea și prietenia celor dragi? Câți nu se simt săraci și abandonați, în pofida faptului că s-au înconjurat de nenumărate bogății? Adevărata „bogăție“ a noastră este Hristos, Cel care a fericit pe cei săraci, dar credincioși, cinstiți și buni, ca fiind mai lucizi, mai „liberi“ și mai dispuși să-I slujească. El ne-a învățat să ne mulțumim cu puțin, arătându-ne că pentru cel lacom nicio bogăție nu este de ajuns, iar pentru cel care nu s-a îmbogățit în Dumnezeu de prisos sunt toate celelalte bogății (Lc. 12, 21).

De aceea, la o zi ca aceasta, când Domnul ne-a umplut sufletele de bucuria Învierii Sale, iar sărăciei noastre pământești i-a suprapus „îmbogățirea“ cu viața de veci ce izvorăște din Sfântă Învierea Sa, nu trebuie să ne considerăm mai „săraci“ decât înaintașii noștri care, deși au petrecut în mult mai multe lipsuri decât noi, au știut să ducă, totuși, o viață mult mai liniștită și mai împăcată cu ei înșiși și cu Dumnezeu.

Să ne bucurăm de ceea ce avem și să acceptăm vremurile așa cum sunt, „pentru că de Dumnezeu sunt rânduite“ (Rom. 13, 1). Să căutăm mai mult „Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga nouă“ (Mt. 6, 33). Să căutăm a ne îmbogăți mai mult sufletește și atunci sărăcia noastră se va preface în nespusă „bogăție“. Nu suntem noi mai săraci decât părinții ori bunicii noștri, ci doar mai pretențioși și mai doritori de a trăi mai bine. Și, fără a susține că nu avem dreptul la a spera mai mult, trebuie să învățăm că adevărata „bogăție“ rămâne totuși Hristos Dumnezeu Cel înviat, Care poate da vieții noastre adevăratul ei sens, poate preface oricând lacrimile noastre în bucurie, iar cele de lipsă ale noastre să le plinească.
Să petrecem Paștele cu bucurie, bucurându-ne de „bogăția“ noastră − Hristos, Care „bogat fiind, pentru noi a sărăcit, ca noi cu sărăcia Lui să ne îmbogățim!“ (2 Cor. 8, 9).

Să petrecem Paștele cu Hristos, Care ne poate scăpa astfel de „sărăcie“ și poate preface moartea noastră în viață și în nespusă bogăție spirituală!

Hristos a înviat!

Al vostru către Domnul rugător,

† Sebastian,

Episcopul Slatinei și Romanaților