Acest subiect al deofiinţimii Fiului lui Dumnezeu Întrupat cu Dumnezeu Tatăl este abordat într-o manieră nou teologică de Sfântul Ioan în prologul primei sale epistole soborniceşti: „Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. (…) Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat” (I In 1, 5.7). Despre unitatea dumnezeirii vorbeşte şi Sfântul Pavel, făcând probabil referire la Ps. 103, 2: Dumnezeu este „Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată” (I Tim. 6, 16), dar şi Apostolul Iacob (1, 17): „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare”. În Sfânta Treime, Fiul este „strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui (a lui Dumnezeu)” (Evrei 1, 1-3).

Profeții, căutători și revelatori ai Luminii

Dorinţa sfântă a lui Moise şi Ilie de a vedea faţa plină de lumină de slavă a lui Dumnezeu s-a împlinit pe Tabor: „Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Mt. 17, 2). Prin Întruparea Celei de-a doua persoane a Sfintei Treimi, „Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească, din întuneric, lumina», El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos” (II Cor. 4, 6).

Cu aceeaşi putere de slavă va fi şi venirea cea de-a doua a lui Hristos. Prezenţa plină de slavă a Fiului lui Dumnezeu Înviat în Biserica Sa va îndepărta orice fel de întuneric: „Cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor. Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo” (Apoc. 21, 23-25, aducând aminte de cuvintele profetice din Ps. 88, 16 şi Is. 60, 1.19).

Aşadar, profeţiile Vechiului Testament se împlinesc în Iisus Hristos: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Mt 4, 16, Isaia 9, 1). „Iarăşi, vă scriu poruncă nouă, ceea ce este adevărat întru El şi întru voi, pentru că întunericul se duce şi lumina cea adevărată începe să răsară” (I In 2, 8).

 Promisiunea mesianică „Îmi veţi fi popor ales dintre toate neamurile, că al Meu este tot pământul, iar voi Îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfânt” (Exod 23, 22), condiţionată de ascultarea şi împlinirea legământului cu poporul ales, s-a împlinit în Biserica lui Hristos: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Pt. 2, 9). Comentând acest text, Sfântul Clement Romanul zice: „prin El s-au deschis ochii inimii noastre, prin El nepriceputa şi întunecata noastră minte înfloreşte la lumina Lui, prin El Stăpânul a voit să gustăm cunoştinţa cea nemuritoare. El, «fiind strălucirea măreţiei Lui, este cu atât mai mare decât îngerii, cu cât a moştenit nume mai deosebite decât ei»”. Alegerea lui Israel dintre celelalte neamuri s-a transformat, prin neascultare, în alegerea neamurilor, pentru care Iisus, Mesia-Hristos, va fi „lumină” nu doar în Sion (Is. 2, 3), ci până la marginea pământului: „Căci aşa ne-a poruncit nouă Domnul: «Te-am pus spre lumină neamurilor, ca să fii Tu spre mântuire până la marginea pământului»” (Fp. 13, 47).

Hristos-Lumina, putere de viață și de iubire

Apostol al lui Hristos – „Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, Sfântul Ioan mărturiseşte în Prologul Evangheliei Sale: „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (In 1, 4.5). În acest text, dar şi în altele (de ex. In 6, 17, 12, 35 sau I In 2, 8), Sfântul Ioan face o clară referire la întunericul adus de păcat, temă teologică ale cărei valenţe le-au dezvoltat şi alţi doi scriitori neotestamentari: Petru (I Pt. 2, 17) şi Pavel (I Tesal. 5, 4). Acelaşi binevestitor al luminii dumnezeieşti scrie: „Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat.” (I In 1, 7).

Chiar dacă „Lumina a venit în lume”, „oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele”. „Oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite” (In 3, 19-21). De aceea, îndemnul hagiografilor Noului Testament este de a deveni „fii ai luminii” (Luca 16, 8; In 12, 36; I Tes. 5, 5).

Hristos Domnul este numit direct „lumina”. El este, conform cântării de laudă a dreptului Simeon, „Lumină spre descoperire neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Lc. 2, 32). Pentru El, Ioan Botezătorul a venit spre mărturie, „ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul, care vine în lume” (In 1, 7-9).

Cel mai cunoscut text biblic despre descoperirea lui Hristos ca „lumină”, devenit definiţie teologică, este: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8, 12). Iisus îi numise pe ucenicii Săi „lumina lumii” (Mt. 5, 14), dar această exprimare nu creează confuzie, întrucât lumina acelora este lumină reflectată din Hristos. „Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”, întărea prin cuvintele Sale Hristos (In 9, 5). Iisus era considerat adevărata lumină a oamenilor (In 1, 9; 3, 19), aşa cum, profetic, o afirmase şi Vechiul Testament (Ps. 26, 1; 118, 130 şi Is. 49, 6; 60, 19). Dacă mai luăm în calcul faptul că aceste cuvinte au fost spuse, cel mai probabil, în contextul Sărbătorii Corturilor, autodescrierea lui Iisus ca lumină poate fi o referire directă la teofania veterotestamentară a stâlpului de lumină care l-a condus pe Israel prin deşert spre ţara făgăduită.

Comentând acest text în contextul revelat al Noului Testament, părintele Stăniloae argumenta divinitatea lui Hristos: „De aceea Iisus Hristos S-a numit pe Sine însuşi ca Dumnezeu întrupat şi Adevărul. El a spus astfel despre Sine: «Eu sunt Adevărul şi Viaţa». Iar dacă cunoştinţa sesizează adevărul şi deci ea este una cu lumina, Hristos a putut spune despre Sine, ca despre Cel ce este Adevărul, şi: «Eu sunt Lumina lumii». Iar dacă lumina este cunoştinţa adevărului, a putut spune despre Sine însuşi că «Cel ce umblă în El nu umblă în întuneric». Deci s-a identificat în fond şi cu iubirea. Aşadar, în cuvintele următoare ale lui Iisus, prin care spune că este lumina, trebuie să vedem şi afirmaţia că El este iubirea. Ba spune şi direct că această lumină este viaţa. «Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii» (In 8, 12). Dar acestea le spune despre Hristos şi Sfântul Apostol Pavel, când Îl numeşte şi «Puterea şi Înţelepciunea lui Dumnezeu» (I Cor. 1, 24). Ca Putere este şi Viaţă şi ca Înţelepciune este lumină şi iubire”.

Profeţind moartea şi Învierea Sa, Hristos îşi avertizează Ucenicii: „Încă puţină vreme Lumina este cu voi (…). Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii. (…) Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână întuneric” (In 12, 35-36.46). Aşadar, mesajul Evangheliei lui Hristos este unul al luminii plină de bucurie şi de nădejde, o lumină care nu orbeşte prin puterea ei, ci este o „lumină lină”, revelatoare de Dumnezeu şi care, prin cult, împărtăşeşte întreaga creaţie cu duhul ei de viaţă.