I. Hristos se naște, slăviți-l! Hristos din ceruri, întâmpinați-l!, Hristos pe pământ, înălțați-vă (3)! Cântați Domnului tot pământul! (4) Și ca să spun două lucruri deodată, ce¬rurile să se veselească și pământul să se bucure (5) pentru cel ceresc și acum pământesc (6). Hristos este acum în trup! Veseliți-vă de aceasta, cu cutremur și cu bucurie: una, din pricina păcatului, alta, din pricina nădejdii. Hristos este acum din Fecioară! Femeilor, faceți-vă ca fecioarele, ca să vă faceți și voi maici ale lui Hristos (7)! Cine nu se închină acum celui care a fost de la început și cine nu mărește pe cel care se naște acum (8)?
II. Încă o dată întunericul se risipește, încă o dată lumina se înființează. Încă o dată Egiptul se pedepsește cu întuneric (9) și încă o dată Israelul este călăuzit prin stâlp de lumină (10)! Poporul care șade în întunericul necunoștinței (11), să vadă lumina cea mare a cunoștinței (12)! Ce a fost vechi a trecut; iată, toate sunt noi (13)! Litera dă îndărăt, spiritul biruiește! Umbrele trec grăbite, adevărul pășește în lume. Melchisedecii sunt acum laolaltă (14); cel născut fără de maică, se face acum fără tată: fără de maică după ceea ce era el mai înainte, iar fără tată după ceea ce a fost el mai pe urmă. Se răstoarnă legi ale firii. Trebuie să se împlinească lumea de sus. Hristos ne poruncește, să nu ne împotrivim! „Voi neamurile toate plesniți din palme“ (15); „căci prunc ni s-a născut Fiul și ni s-a dat nouă, a căruia stăpânire stă pe umărul lui, căci se ridică odată cu crucea și numele lui este chemat înger al Sfatului celui Mare“ (16), adică al Tatălui. Să strige Ioan: „Gătiți calea Domnului“ (17) iar eu am să vestesc cu glas mare puterea acestei zile: cel netrupesc se întrupează; Cuvântul ia tăria trupului; cel nevăzut se vede; cel nepipăit se pipăie; cel mai presus de trup se începe; Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului (18), Iisus Hristos ieri și azi și în veci“(19)! Iudeii să găsească aici pricină, păgânii să batjocorească, ereticii să pălăvrăgească! Au să creadă toți, când îl vor vedea înălțându-se la cer și, dacă nu vor crede atunci, au să creadă când îl vor vedea venind din ceruri și când va sta pe scaun de judecător.
III. Dar despre acestea am să vorbesc mai la urmă. Sărbătoarea noastră de azi este arătarea lui Dumnezeu sau ziua nașterii lui, fiindcă se spune și într-un fel și în altul, punându-se două denumiri unuia și aceluiași lucru. Căci prin naștere s-a arătat Dumnezeu oamenilor, el care exista și de a pururi exista din cel de-a pururi, mai presus de cauză și de minte, fiindcă nu exista vreo minte mai presus de Cuvântul (20), iar acum el s-a născut pentru noi, ca astfel cel care ne-a dat viața să ne dea acum și fericirea și, mai ales ca, pentru că alunecaserăm de la fericire din cauza răutății, să ne-o redea prin întruparea sa. Numele sărbătorii este deci Arătarea lui Dumnezeu, pentru aceea că s-a arătat, iar cel de Naștere, pentru aceea că s-a născut.
IV. Aceasta ne este prăznuirea de acum și aceasta o sărbătorim: venirea lui Hristos la oameni, ca, prin aceasta, să ne ducem noi la Dumnezeu, sau ca să ne reîntoarcem la el (21), căci așa este mai potrivit să spunem, că, odată ce am murit prin Adam, să ne facem din nou vii în Hristos, cu el și născându-ne și răstignindu-ne și îngropându-ne și înviind. Căci trebuie să se petreacă în mine schimbarea cea bună și, așa cum din cele care erau mai fericite au venit cele triste, tot așa din cele triste au venit cele care sunt mai fericite, „căci unde s-a înmulțit păcatul, acolo a prisosit harul“ (22) și, dacă gustarea aceea a dus la osândă, cu atât mai mult patimile lui Hristos la îndreptarea din credință! Să sărbătorim așadar nu ca la un praznic omenesc, ci ca la unul dumnezeiesc; nu lumește, ci supralumește (23); nu pe cele ale noastre, ci pe cele ale celui al nostru, sau, mai bine zis, pe cele ale Stăpânului; nu pe cele ale slăbiciunii, ci pe cele ale tămăduirii; nu pe cele ale creației de la început, ci pe cele ale creației noi de acum.
V. Și cum ne va fi sărbătoarea? Să nu ne punem ghirlande la intrările caselor; să nu facem hore; să nu împodobim străzi, să nu dăm desfătare ochiului; să nu ne desfătăm auzul la sunet de flaut; să nu ne îmbătăm miro¬sul cu parfumuri, cum fac femeile; să nu ne desfrânăm gustul, să nu dăm plăcere pipăitului, adică să nu facem pe voia acestor căi care prilejuiesc răutatea și care sunt uși ale păcatului. Să nu ne moleșim în haină străvezie și care alunecă pe trup și a cărei cea mai mare podoabă este netrebnicia; nu cu străluciri și pietre scumpe; nu cu licăriri de aur; nu cu amăgiri de farduri, care înșeală frumusețea noastră firească și care s-au născocit împotriva ochiului dumnezeiesc din noi; nu cu ospețe și cu beții, care duc la paturi de desfrâu și de nelegiuiri, fiindcă de la învățătorii răi rele le sunt și învățăturile sau, mai bine zis, din semin¬țele rele, rele sunt și roadele. Să nu ne facem parmalâcuri din frunziș, clădind sălașe pentru desfătarea, la adăpost, a pântecului; să nu socotim lucru de preț mirosul aromat al vinurilor, mâncările gătite de bucătari, scumpetea parfumurilor; nici marea și nici pământul să nu ne facă daruri din gunoaiele lor râvnite de noi, căci așa prețuiesc eu desfătarea; să nu ne sârguim să ne întrecem între noi în necumpătare, fiindcă tot ce prisosește și este peste nevoie este necumpătare și toate acestea în vreme ce alții, făcuți și ei din unul și același lut și din aceeași plămadă cu noi, sunt flămânzi și în strâmtorări.
VI. Să le lăsăm deci pe toate acestea păgânilor și fasturilor lor și sărbătorilor păgânești, lor care denumesc dumnezei până și pe cei care se desfată de mirosul jertfelor și care, firește, slujesc dumnezeirii cu pântecele, făcându-se și plăsmuitori răi și preoți răi și adoratori răi de demoni răi. Noi însă, care ne închinăm la Cuvântul, chiar dacă ne vom desfăta și noi în o măsură oarecare, să ne desfătăm în vorbiri duhovnicești și în legea dumne¬zeiască și cu povestiri prilejuite de împrejurări de altă natură, sau din cele ale sărbătorii de față, ca așa, desfă¬tarea să fie cu adevărat a noastră, și nu străină de cel care ne-a chemat să fim laolaltă cu el. Sau vreți să vă înfățișez, cumva, vouă bunilor mei oaspeți, căci și eu vă sunt astăzi un bun ospătar, cuvântarea de față cât mai îndestulat și cât mai cu dărnicie, ca să cunoașteți cât este în stare străinul să hrănească pe cei din partea locului, și cel de la țară pe cei de la oraș, și cel care nu caută desfătări pe cei care trăiesc în desfătări, și săracul și cel fără adăpost pe cei care strălucesc în bogăție (24).
Așadar am să încep de aici. Iar cei care aveți plăcere de asemenea lucruri, să vă curățiți și la minte și la cuget (25) deoarece cuvântarea ne este despre Dumnezeu și, ca atare, dumnezeiască, și să plecați de aici după ce v-ați desfătat cu adevărat de cele care nu sunt zadarnice. Și cuvântarea noastră va fi foarte întinsă și iarăși foarte restrânsă, ca să nu sufere prin vreo lipsă, sau să fie neplăcută prin exces de vorbe (26).
VII. Dumnezeu a fost este și va fi de-a pururi, sau, mai bine zis, este de-a pururi, deoarece vorbele „a fost“ și „va fi“, sunt secțiuni ale timpului nostru omenesc și ale firii mereu curgătoare (27), pe când vorba „este de-a pururi“ afirmă o numire pe care el însuși și-a dat-o când a vorbit cu Moise pe munte (28). Deoarece el cuprinde în sine totul, el este existența cea fără de început și fără de sfârșit, este ca un ocean de ființă nesfârșit și nemărginit, lucru care depășește orice cugetare cu privire la timp și la natură. E doar întrezărit de minte, dar și aci cu totul nedeslușit și sărăcăcios, și nu din cele din el, ci din cele din jurul lui (29), întrezărire care de-abia că se însăilează din altceva decât din el, pentru o oarecare licărire de adevăr, care scapă mai înainte de a fi sesizată de minte și care fuge până să fie înțeleasă; așa de puternic ne străfulgera mintea – bineînțeles atunci când ne este curată – așa cum ne orbește de lumină și vederea o scăpărare de fulger iute trecătoare și aceasta, socotesc eu, ca prin ceea ce se înțelege să ne atragă la sine, deoarece tot ce este cu desăvârșire neînțeles și de neînsușit, este de nenădăjduit și de nedobândit și ca, prin ceea ce nu se înțelege din el, să uimească, și prin uimire să fie mai dorit și, odată dorit, să curețe și, după ce a curățit, să îndumnezeiască și, ajunși așa – acum cuvântarea se face mai îndrăzneață! – să se întrețină cu cei de un neam cu el, Dumnezeu unindu-se cu Dumnezei și cunoscându-se de ei (30) și aceasta poate în măsura în care cunoaște el acum pe cei cunoscuți.
Dumnezeirea este deci nemărginită și anevoie de intuit cu mintea și din ființa ei singur lucrul acesta îl înțelegem, anume nemărginirea, chiar dacă cineva ar cugeta că, natură simplă fiind ea, este sau anevoie de înțeles, sau cu totul de neînțeles, dar aceasta vom cerceta-o, deoarece, fără îndo¬ială, nu simplitatea îi este natura, cum de altfel nici la cele alcătuite nu le este natură pur și simplu alcătuirea.
VIII. Iar când nemărginirea Dumnezeirii dintr-un îndoit punct de vedere, după început și după sfârșit, căci ceea ce este dincolo de acestea și ceea ce nu este în acestea este nemărginit, atunci deci când mintea privește din jos către adâncul cel de sus, neavând ea pe ce sta și pe ce să se sprijine în închipuirile ei despre Dumnezeu, atunci nemărginirii și nesfârșitului din el le-a zis „fără de început“; când privește la cele de jos și care sunt după acestea, atunci i-a zis „nemuritoare“ și „nepieritoare“, iar când unește totul laolaltă, i-a zis „veșnică“. Căci veșnicia nu este nici timp și nici parte din timp, căci nu poate fi măsurată, ci, ceea ce este la noi oamenii timpul, care se măsoară prin mișcarea soarelui, aceea este la cei veșnici veșnicia, adică tot ce se întinde laolaltă cu cei veșnici, ca o mișcare de timp și ca un interval.
Iată ce gândesc eu despre Dumnezeu în împrejurarea de față, nefiind vreme pentru mai mult și mai ales pentru rațiunea că subiectul pe care ni l-am propus acum nu este Teologia, ci Iconomia (31). Și când zic Dumnezeu, zic Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Dumnezeirea nerevărsându-se dincolo de acestea, ca să nu introducem o spuză de Dumnezei și nici mărginindu-se în fiecare din acestea, ca să nu fim osân¬diți că am sărăcit Dumnezeirea, căzând fie în socotințe iudaice (32), crezând într-o singură putere în Dumnezeire, fie în socotințe păgânești (33), crezând noi în o spuză de Dumnezei. Căci în amândouă socotințele răul este deopo¬trivă de mare, chiar dacă sunt opuse între ele. Așa sunt deci Sfintele Sfintelor, care și de heruvimi se acopăr și care se slăvesc în trei sfințenii, unite în o singură Domnie și Dumnezeire, lucrul despre care s-a cugetat și foarte frumos și foarte înalt de către unul dintre înaintașii noștri (34).
IX. Dar fiindcă bunătății lui Dumnezeu nu-i ajungea să se miște numai în fața propriilor ei priviri, și trebuia ca binele să se reverse și să se răspândească, ca tot mai multe să fie creaturile împărtășite de binefacere – căci aceasta este firea bunătății supreme – atunci ea a cugetat mai întâi puterile îngerești și cerești și această cugetare a devenit faptă prin Cuvântul și s-a desăvârșit prin Duhul (35). Și astfel au fost aduse la existentă strălucirile din rândul al doilea, slujitoare ale primei străluciri, fie că trebuie să le înțelegem ca duhuri cugetătoare, fie ca foc nematerial și netrupesc, fie o oarecare altă natură, cât mai aproape de cele spuse. Vreau să zic că sunt nemișcate către rău și că își au mișcarea numai către bine, ca unele care sunt în preajma lui Dumnezeu și care ele dintâi își primesc lumina din el, căci cele din lumea de față își iau lumina de la o strălucire din rândul al doilea. Și mă face să le soco¬tesc și să le zic nu nemișcate, ci cu anevoie de mișcat (36), acela care pentru strălucirea lui este socotit și numit Lucifer, iar pentru mândrie întuneric, ca și puterile răzvrătite de sub el, care făptuiesc răutatea prin fuga lor de la bine, răutate pe care ne-au mijlocit-o și nouă.
X. Astfel deci și pentru astfel de rațiuni a fost adusă la existență lumea cugetătoare (37), cât sigur pot gândi eu privitor la aceasta, când mă apuc să măsor lucruri mari cu o cuvântare mică. Și, odată izbutită creația primelor sale făpturi, Dumnezeu cugetă o a doua lume, cea materială și văzută și această lume este acest tot și acest amestec din cer și din pământ (38) și din cele de la mijloc, lume vrednică de laudă pentru firea cea bună a fiecărei părți a ei, și tot vrednică de laudă pentru armonia și înțelegerea dintre toate cele ale ei, prin aceea că fiecare lucru din ea este în bună vecinătate cu celălalt și toate cu toate, spre împlinirea unei singure lumi, ca să arate că poate să aducă la existență nu numai o natură înrudită cu cea a lui, ci și una cu desăvârșire străină de el. Deoarece înrudite cu Dumnezeirea sunt numai naturile cugetătoare și înțelese numai de minte, iar cu totul străine de el cele aflate sub stăpânirea simțirii și tot mai departe de acestea sunt cele cu totul neînsuflețite și nemișcate.
Dar ce ne privesc pe noi asemenea lucruri, ar obiecta poate vreunul dintre cei care sunt mai iubitori de sărbă¬toare și mai iuți din fire? Dă pinteni calului spre țintă! Vorbește-ne de cele legate de sărbătoarea de acum și despre cele pentru care ne aflăm astăzi aici! Aceasta voi și face-o, chiar dacă am început puțin mai de sus, mânat de cuvântare și de dor.
XI. Așadar mintea și simțirea, atât de tare deosebite între ele, ședeau acum fiecare între propriile lor hotare și purtau în sânul lor măreția Cuvântului creator, ca niște lăudători tainici ai măreței lui opere și ca niște veșnici crainici ai ei. Dar nu exista pe atunci vreun amestec din aceste două și nici vreo unire a celor care prin firea lor erau potrivnice între ele, amestec și unire care ar fi fost un semn de o tot mai mare înțelepciune și bogăție a bunătății dumnezeiești. Aceasta vrând să ne-o arate deci meșterul Cuvânt și cugetând el un amestec din amândouă firile, din cea nevăzută și din cea văzută, creează pe om și, după ce i-a luat trupul din materia mai dinainte adusă de el la existență, iar de la el punându-i suflare, lucru pe care cuvântul Scripturii îl cunoaște de suflet rațional și de chip al lui Dumnezeu, îl așează pe pământ, ca pe o a doua lume mare în una mică, ca pe un alt înger, închinător amestecat, privitor al firii văzute și inițiat în cea înțele¬gătoare, împărat al celor de pe pământ, împărățit de sus, pământesc și ceresc, trecător și nepieritor, văzut și înțelegă-tor, între măreție și smerenie, unul și același; duh și carne, duh pentru Har, carne pentru mândrie, duh, ca să rămâie și să preamărească pe Binefăcătorul, carne, ca să sufere și suferind să-și aducă aminte și să se înțelepțească cu înfrânarea, atunci când cu aprindere râvnește după mărirea de sine; viețuitor aici jos și care se mută pretutindeni, și, ceea ce întrece taina, îndumnezeit prin înclinarea lui din fire după Dumnezeu.
Către acestea mă îndeamnă puțina licărire a adevă¬rului din viața de față, să văd adică și să sufăr strălucirea lui Dumnezeu, vrednică de cel care m-a alcătuit și care mă va desface în cele din care am fost alcătuit și care, după o rațiune și mai înaltă, mă va aduna iarăși laolaltă (39).
XII. Și pe viețuitorul acesta l-a pus în rai, oricare era atunci acest rai, cinstindu-l cu voință liberă, ca binele să nu fie mai puțin al celui care îl alege, decât al celui care i-a dat semințele, cultivator de plante nemuritoare, de cugete dumnezeiești poate, fie mai simple, fie mai desăvârșite, gol și prin simplitate și gol și prin viața lui lipsită de industriozitate (40) și lipsit și de îmbrăcăminte și de apărare și aceasta pentru rațiunea că așa trebuie să fie omul de la început. Și îi dă o lege ca materie pentru voința lui liberă (41), iar legea era porunca din care pomi se cuvine să se împărtășească și de care pom nu trebuie să se apropie. Și pomul acesta era cel al cunoștinței, și care de altfel, nici nu fusese sădit cu vreun gând rău de la început și care nu fu¬sese oprit pentru vreo invidie oarecare (42) – să nu-și trimită într-acolo limbile lor războitorii cu Dumnezeu și nici să nu se urmeze șarpelui – ci, era bun dacă se împărtășea din el la vreme potrivită, căci pomul acela era o contemplare, după părerea mea, la care le este cu putință de a ajunge, fără vreo primejdie, numai celor care sunt mai desăvârșiți după firea lor, dar nu era bun pentru cei încă mai simpli și mai lacomi după pofta lor, așa cum nici mâncarea desăvârșită nu este prielnică la cei plăpânzi încă și cărora le trebuie lapte.
Dar după ce, prin invidia diavolului și prin vătăma¬rea suferită de femeie, ca una care este mai slabă și pe care a adus-o ca pe una care este mai convingătoare, vai de slăbiciunea mea, căci a mea este slăbiciunea primului părinte (43), omul a uitat de porunca dată și s-a lăsat biruit de gustarea cea amară și ajunge, din pricina răutății, să fie izgonit, în unul și același timp, și de la lemnul vieții și din rai și de la Dumnezeu și se acoperă cu îmbrăcăminte din piei de animale, poate cu o carne și mai groasă și muritoare și vrăjmașă și aceasta o cunoaște el mai întâi, își cunoaște propria-i rușine și se ascunde de Dumnezeu. Dar dobândește și de aici ceva: dobândește moartea și cur¬marea păcatului, ca să nu rămână fără de moarte răutatea și astfel pedeapsa se face iubire de oameni (44). Căci în felul acesta, cred eu, pedepsește Dumnezeu.
XIII. Și după ce mai întâi a fost pedepsit în felurite chipuri, pentru multele lui păcate, vlăstărite de rădăcina răutății, după diferite pricini și vremuri, prin cuvânt, prin lege, prin profeți, prin binefaceri, prin amenințări, prin plăgi, prin ape, prin focuri, prin războaie, prin biruințe, prin înfrângeri, prin semne din cer, prin semne din văzduh, din pământ, din mare, prin schimbări nenădăjduite de oameni, de cetăți, de neamuri, lucruri prin care strădania era în scopul strivirii răutății, la urmă de tot se simte nevoie de un leac mai mare, pentru bolile din ce în ce mai cumplite, pentru măcelurile dintre oameni, pentru preacurvii, pentru jurăminte strâmbe, pentru desfrânări între bărbat și bărbat, pentru închinare la idoli și pentru mutarea închinării de la Ziditorul la făpturi, răul cel mai din urmă și cel mai întâi dintre toate relele.
Și fiindcă acestea necesită un ajutor mai mare, mai mare se și dobândește. Și ajutorul era însuși Cuvântul lui Dumnezeu cel mai înainte de veci, cel nevăzut, cel necu¬prins de minte, cel netrupesc, începutul cel din început, lumina din lumină, izvorul vieții și al nemuririi, expresia frumuseții chipului original, pecetea cea nemișcată, chipul cel neschimbat, hotarul și Cuvântul Tatălui. El vine la propriul său chip și poartă carne din pricina cărnii și se amestecă cu sufletul cugetător din pricina sufletului meu, ca prin cel asemenea să curețe pe cel asemenea și se face om întru toate, afară de păcat (45), zămislit din Fecioara curățită mai dinainte de către Duhul și la suflet și la trup (46), deoarece se cuvenea să fie cinstită și nașterea și mai dinainte cinstită și fecioria, pășind în lume Dumnezeu cu firea omenească luată asupră-și, una din două firi po¬trivnice, din carne și din duh, una îndumnezeind, iar alta îndumnezeindu-se.
O, ce mai neauzită împreunare! O, ce minunată ames¬tecare! Ceea ce este se face și cel nezidit se zidește și cel nemărginit se mărginește, prin mijlocirea sufletului cuge¬tător, care mijlocește între Dumnezeu și grosimea cărnii și cel care îmbogățește se sărăcește, căci se sărăcește cu carnea mea, ca să mă îmbogățesc eu cu Dumnezeul lui și cel plin se golește, căci se golește de slava sa pentru puțin timp, ca să mă împărtășească pe mine de plinătatea sa. Care este bogăția acestei bunătăți? Ce taină este aceasta care s-a făcut cu mine? M-am făcut părtaș al chipului și nu l-am păzit; se face părtaș al cărnii mele, ca să mântuiască și chipul și să facă fără moarte și carnea; face cu noi o a doua părtășanie, mult mai minunată decât cea de la început, cu atât mai mult cu cât atunci a împărtășit omului ceea ce era mai bun, iar acum se face părtaș el însuși la ceea ce este mai rău și faptul acesta este mai dumnezeiesc decât primul, este mai înalt pentru cei care cugetă.
XIV. În fața acestor lucruri, ce ne mai spun bârfitorii, aprigii drămuitori ai Dumnezeirii, acuzatorii celor vred¬nice de laudă, întunecații față de lumină, neînvățații față de înțelepciune, pentru care în zadar a murit Hristos, ei, zidirile cele mai nerecunoscătoare, plăsmuirile celui rău? De aceasta acuzi tu pe Dumnezeu, de binefacere? Din pricina aceasta este el mic acum, pentru că se smerește pentru tine? Pentru că păstorul cel bun a venit la oaia cea rătăcită, el care-și pune sufletul pentru oi (47), la munții și la colinele pe care jertfeai și a găsit pe cea rătăcită și, odată găsită, a ridicat-o pe umerii săi (48), umeri pe care a ridicat și lemnul crucii și, după ce a luat-o, a readus-o la viața ei de sus și, după ce a adus-o, a numărat-o împreună cu celelalte?
Pentru că în loc de făclie a aprins însuși trupul său și a măturat casa, adică curățind lumea de păcat, și a căutat drahma, adică chipul împărătesc din ea, care fusese acoperit de patimi și cheamă la găsirea drahmei și puterile cerești prietene lui și le face părtașe la bucuria lui, ele pe care le făcuse și cunoscătoare tainice ale Iconomiei? Pentru că făcliei înainte mergătoare îi urmează lumina atotstrălucitoare și glasul Cuvântului și aducătorului de mireasă mirele, celui care pregătește Domnului popor ales și care curățește mai dinainte către Duhul, prin apă? Pentru aceasta îl socotești tu mai prejos, pentru că se încinge cu ștergar și spală picioarele ucenicilor (49) și arată smerenia drept cea mai bună cale spre înălțare? Pentru că se smerește din pri¬cina sufletului omenesc împovărat de păcat, spre a ridica cu sine ceea ce este tras în jos de păcat? Atunci de ce nu-l osândești că mănâncă cu vameșii și la vameși pentru că își face ucenici dintre vameși (50), ca să aibă și el un câștig cât de cât? Și care? Mântuirea păcătoșilor, afară numai dacă cineva învinuiește pe medic că se apleacă peste sufe¬rințe și poartă mirosurile urâte, ca să însănătoșeze pe cei chinuiți de boală și pe cel care, împins de milostivire, se apleacă peste groapă, ca, după porunca legii, să scoată din ea afară vita căzută (51)?
XV. A fost trimis, este adevărat, dar ca om, căci era din două firi, deoarece, după legea trupului, el a și obosit, a și flămânzit, a și însetat, a și fost cuprins de spaimă, a și lăcrimat, iar dacă a fost trimis și ca Dumnezeu, ce dacă? Bunăvoința Tatălui la care readuce pe cele ale lui și pe care îl cinstește ca început dincolo de timp și ca să nu pară că este potrivnic lui Dumnezeu, socotește-o trimitere. Fiindcă se spune, este drept, că a fost trădat, dar s-a scris și aceea că el s-a predat și că a fost sculat din morți de către Tatăl, dar s-a scris și aceea că el însuși s-a sculat și iarăși s-a înălțat. Acelea se referă la bunăvoința Tatălui, iar acestea la puterea Fiului. Dar tu vorbești de cele care îl micșorează și treci în tăcere pe cele care îl înalță; apoi, îi treci la socoteală că a pătimit, dar că a pătimit de buna lui voie aceasta n-o spui. Asemenea socotințe le pătimește și acum Cuvântul: de către unii este cinstit ca Dumnezeu și unit cu Dumnezeu, iar de către alții este necinstit și des¬părțit de Dumnezeire, ca trup (52). Pe care să se fi mâniat mai mult? Sau, mai bine zis, cui va ierta mai mult (53)? Căci trebuie ca și aceia să despartă și ca și aceștia să unească, unii după număr, alții după Dumnezeire.
Te poticnești de carnea lui? S-au poticnit de ea și iudeii. Sau îl numești și samaritean (54)? Căci restul îl voi trece în tăcere. Nu crezi în Dumnezeirea lui? Dar aceasta n-au făcut-o nici măcar demonii, o, tu și decât demonii mai necredinciosule, și decât iudeii mai nesocotitule! Aceia au socotit numirea de Fiul o voce de o egală cinstire; aceștia au recunoscut de Dumnezeu pe alungătorul lor, căci se convingeau de aceasta din cele ce pătimeau, pe când tu nu-i primești nici egalitatea și nu-i mărturisești nici Dumnezeirea. Mai bine era dacă te tăiai împrejur și dacă erai îndrăcit, ca să spun și ceva de râs, decât netăiat împrejur și sănătos și să duci viață de nelegiuit și de necredință în Dumnezeu.
XVI. Puțin mai pe urmă însă veți vedea pe Iisus curățindu-se în Iordan (55), din pricina curățirii mele, sau mai degrabă curățind apele prin curățenia lui, fiindcă cel care ridică păcatul lumii nu avea trebuință de curățire. Vei vedea și cerurile deschizându-se și mărturisindu-l Duhul cu care este înrudit, și îl vei vedea și ispitit și biruind ispita și slujit de îngeri și vindecând toată boala și neputința și înviind morții, așa cum de folos ți-ar fi să te învieze și pe tine mortul din pricina relei tale credințe despre el. Îl vei vedea și alungând demoni, uneori prin el însuși, alteori prin ucenicii lui, hrănind mii de oameni cu puține pâini și umblând cu picioarele pe deasupra mării și trădat și răstignit și răstignind cu el și păcatul meu. Îl vei vedea adus ca un miel spre junghiere și în același timp și jertfitor ca preot, îngropându-se ca om și sculându-se din morți ca Dumnezeu, și după aceea înălțându-se și având să vie cu propria lui slavă. O, câte prilejuri de prăznuire sunt în fiecare din tainele lui Hristos (56), taine al căror scop este unul; desăvârșirea și rezidirea și reîntoarcerea mea la Adam cel dintâi.
XVII. Acum însă primește zămislirea și saltă de bucurie, dacă nu ca Ioan din pântece (57), atunci ca David, la oprirea tabernacolului (58), și cinstește înscrierea grație căreia ai fost înscris în ceruri, și adoră nașterea grație căreia ai fost dezlegat de legăturile nașterii! Cinstește micul Betleem, care te-a readus în rai! Închină-te în fața ieslei, grație căreia, atunci când erai fără de rațiune, ai fost hrănit de Cuvântul! Cunoaște cum își cunoaște boul stă¬pânul – Isaia ți-o poruncește! – și ca asinul ieslea domnului său (59), fie că ești din cele curate de sub lege, care rumegă cuvântul și sunt potrivite pentru jertfă, fie că ești dintre cele încă necurate și oprit de a fi mâncate, și neîngăduite de a fi jertfite și din latura cea păgânească! Aleargă cu steaua și adu daruri cu magii, aur, tămâie și smirnă, ca unui împărat și ca unui Dumnezeu și ca unui mort din pricina ta! Doxologește cu păstorii, cântă cu îngerii (60), dănțuiește cu arhanghelii! Și fie praznic obștesc al puterilor cerești și al celor pământești, căci sunt încredințat că și ace¬lea se veselesc și sărbătoresc astăzi împreună cu noi, dacă sunt cu adevărat iubitoare de oameni și de Dumnezeu, ce fel puterile acelea aduse de David, puteri care se înalță cu Hristos după pătimire și îi ies în întâmpinare și care se îndeamnă între ele la ridicarea porților (61).
Un singur lucru să urăști din cele legate de nașterea lui Hristos: uciderea pruncilor de care Irod, ba chiar cin¬stește deosebit și jertfa aceasta de vârsta lui Hristos, jertfită pentru jertfa cea nouă! Dacă va fugi din Egipt, alătură-te și tu cu osârdie fugii lui! Este bine să fugi împreună cu Hristos persecutatul! Dacă va zăbovi mai mult timp în Egipt, cheamă-l din Egipt, unde a fost bine adorat! Călă¬torește fără de prihană prin toate vârstele și puterile lui Hristos, ca un ucenic ah lui Hristos! Curățește-te, taie-te împrejur, leapădă învelișul cu care te-ai născut! învață apoi în templu! Alungă-i pe cei care îl negustoresc pe Dumnezeu! Lasă-te lovit cu pietre, chiar de va fi să suferi, și aceasta; vei scăpa de aruncători, știu bine, chiar vei fugi printre ei, ca Dumnezeu! Căci Cuvântul nu se lovește cu pietre. Dacă vei fi dus în fața lui Irod, de regulă tu să nu-i răspunzi nimic! Se va rușina de tăcerea ta, mai mult decât de cuvântările altora! Dacă vei fi biciuit, tu caută și cele¬lalte pătimiri! Gustă fiere pentru purtarea aceea, adapă-te cu oțet, caută scuipări, primește lovituri de varga, primește palme, încununează-te cu spini, adică cu asprimea vieții după Dumnezeu, îmbracă-te cu haina cea mohorâtă, pri¬mește trestie, lasă-te adorat de batjocoritorii adevărului; pe urmă răstignește-te cu el, îngroapă-te cu râvnă cu el, ca să înviezi împreună cu el și să fii împreună slăvit cu el și să împărtășești împreună cu el, văzând pe Dumnezeu atât cât este cu putință și fiind și tu văzut de el care este închinat și mărit în Treime, pe care și acum îl rugăm să ni se arate, cât ne este cu putință nouă celor legați cu legăturile cărnii, în Hristos Iisus Domnul nostru, căruia i se cuvine mărire în veci! Amin.
Note
1. Această cuvântare este legată în mare parte de a doua mare pro¬blemă a dogmaticii, cea a Iconomiei. Traducerea am făcut-o mereu sub priviri cu textul din Migne, Patrologia Greacă, volumul respectiv.
2. A fost rostită la 25 decembrie 380.
3. Am păstrat textul românesc îndătinat de prima catavasie de la Nașterea Mântuitorului.
4. În referire la psalmul XCV, 1: „Cântați Domnului cântare nouă, cântați Domnului tot pământul“.
5. CXV, 11.
6. Datorită efectului întrupării.
7. O fericită digresiune; femeia creștină trebuie să fie la înălțimea virtuților Maicii Domnului, prin virtute și prin creșterea în virtute a fiilor lor.
8. „Înainte de timp“ este numai Tatăl, însă nu sub raportul veșniciei, ci pentru rațiunea „că singur el nu provine din altul“. Mântuitorul, la rându-i, este „fără de început“, în înțelesul dacă se ia începutul de atunci de când a început să curgă timpul. în timp el este numai prin ceea ce a devenit prin Întrupare.
9. Ieșire 1,21.
10. Ieșire XIII, 21: stâlpul de lumină, care a călăuzit pe Israel.
11. Isaia XX, 2.
12. Creștinismul este arătat aici ca epoca de lumini și cunoașterea adevărului.
13. II Corinteni V, 17. Asupra acestei teme, Sfîntul Grigorie are o întreagă cuvântare intitulată „La duminica cea nouă“.
14. Melhisedec preînchipuiește pe Hristos.
15. XLVI, 1.
16. Isaia IX, 5.
17. Matei III, 3.
18. Sumarul planului cuvântării.
19. Evrei III, 3.
20. Numirea specifică a Fiului lui Dumnezeu.
21. În fond, aceasta și este taina întrupării Fiului lui Dumnezeu; resta¬urarea, readucerea omului la Dumnezeu.
22. Romani V, 20.
23. Caracterul creștinesc al sărbătorii.
24. Străin, ca venit din Asia. Poate că își presimțea și scurta ședere în Constantinopole.
25. Formal, este o influență platonică. în fond, învățătura aceasta este biblică. înainte de primirea legii pe Sinai, se cere o purificare desă¬vârșită, atât lui Moise, cât și poporului (Ieșire, XIX). Când Moise vrea să se apropie de rugul din care îi vorbea Dumnezeu, i se dă poruncă așa: „Nu te apropia până aici. Descalță-te de sandalele tale, fiindcă locul pe care stai tu în fața mea este pământ sfânt“ (Ieșire, III, 5). Același lucru se cere în cadrul evlaviei euharistice (I Cor. XI, 27 -29).
26. Sfat util pentru predicator: predica lui trebuie să epuizeze materia, nu pe auditori.
27. Nestatornicia în fața veșniciei.
28. Ieșire III, 14: „Eu sunt cel ce este“, „Cel ce se numește: „eu sunt“.
29. Vezi nota de la Cuv. II teol., cap. 3.
30. Participarea la Dumnezeire, adesea dezbătută de Sf. Grigorie în cuvântările de față.
31. Cele două părți ale cuvântărilor sale despre Dumnezeire: Teologia și Iconomia.
32. Pentru iudei, problema Mântuitorului era, înainte de întruparea lui, un fapt restrâns și restrâns a rămas pentru ei chiar și acum.
33. Concepția politeistă despre Dumnezeire, în paganism.
34. Aluzie la Sf. Atanasie cel Mare, sau la Sf. Dionisie Areopagitul.
35. Explicația creației lumii spirituale, prin compararea întregii treimi.
36. Autonomia voinței pentru lumea spirituală, fapt care explică și căderea lui Lucifer și a puterilor care l-au urmat.
37. Lumea spirituală.
38. Creația lumii văzute.
39. Desfacerea materiei de spirit și realcătuirea celor risipite, după învierea obștească.
40. Complicațiile, deșertăciunile omenești după cădere.
41. Ingenioasă explicare a legii liberului arbitru, apanaj exclusiv al lumii raționale.
42. Porunca aceasta nu era echivalentă cu o interdicție, ci cu o amânare pentru vremea când omul avea să fie mai apt pentru aceasta.
43. Propagarea generală a păcatului primilor oameni.
44. Text care a trecut în rugăciunea cea mai mare de dezlegare din ritualul înmormântării.
45. Evrei IV, 15.
46. Nu e vorba de ceea ce cheamă catolicii „imaculata concepție“, mai ales că nu se face precizare de timp. Purificarea de care este vorba în textul nostru se produce mai înainte de zămislirea, de umbrirea de la Duhul Sfânt, dar nu înainte de nașterea Sfintei Fecioare din pântecele maicii sale.
47. loan, X, 11.
48. Luca, XV, 4 și continuare.
49. loan, XIII, 4.
50. Luca, V, 27 și continuare.
51. Deuteronom, XXII, 4.
52. Apologie amplu dezvoltată în Cuv. a doua teologică.
53. Referire la sabelieni și arieni. Sabelie susținea sinereza, adică conto¬pirea persoanelor în Sf. Treime, și în același timp și modalismul, iar Arie, din contră, susținea diereza, adică separarea absolută a persoanelor, totul ducând la distrugerea egalității de esență.
54. Luca, VIII, 48.
55. Matei III, 13.
56. Adică Iconomia, toate prin câte s-a operat mântuirea.
57. Luca I, 41.
58. II Regi VI, 4.
59. Isaia I, 3.
60. Text la baza condacului „Fecioara astăzi“, al lui Roman Melodul.
61. Psalmul XXIV, 7-10.