O săptămână întreagă am văzut cum Hristos Domnul combate cu minuni, dragoste și fapte orbirea fariseilor. O orbire densă, acutizată de îngâmfare și cronicizată de un sistem în care nu conta parcă deloc Dumnezeu. Răutatea, atunci când e mai mare decât inteligența sufletească, omul nu devine mai lipsit de inteligență ci mai rău. Un soi de hibrid al întunericului. De aceea Mântuitorul insistă pe icoana Sa ca Lumină, dătător de lumină și lumină ca atare, arătând că singurul mod prin care poate fi înfrântă moartea și răutatea ei este rămânerea în luciditatea Luminii. O lumină ascuțită în inteligență și mereu de partea oamenilor. Opusul comportamentului fariseilor în orice clipă. Un „scăpărici”, o piatră „skandalon” aprinzător de revoltă la nivelul vederii imediate pentru că oamenii nu aveau cum să nu vadă diferența de comportament și rod duhovnicesc dintre Mântuitorul și fariseii ce-i căutau moartea. 

Nu-i altfel nici în Evanghelia Duminicii acesteia care ne aduce tot în preajma apei. De astă dată, fântâna Siloamului. Un orb care, în loc să nască compasiunea ucenicilor, naște – neașteptat – un soi de gândire bârfitoare: „Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?”. Întrebare care pare că mai macină încă pe mulți dintre cei care se autoinvestesc cu oarecare valoare spirituală ori pe fariseii lumii moderne, strașnicii propovăduitori anonimi ai templului – Facebook. Orbul, în mintea comunității în mers a Domnului, devine știre de cancan, pe când Hristos le cere să îl privească drept persoană. Nimeni până la El și nici după El nu a putut defini mai strașnic minții persoana: omul aflat în căutarea asemănării. Căci vindecarea orbului este o reașezare în posibilitatea trecerii de la chip la asemănare a acestuia. Îl oprea orbirea? Nicidecum. Dar presiunea socialului putea să-l rănească într-atât încât să-și piardă nădejdea. 

Gestul vindecării apare cu un și mai tare fundament mărturisitor. Scuipat și noroi. Un prunc mi-a spus că Hristos îl vindecă pe orbul de la Siloam cu „papaleașcă” dumnezeiască. Am zâmbit, dar traducerea era aproape de profunzimea gestului. Două materii de nimic din punctul de vedere al omului, prin mâna lui Hristos se transformă în medicament. Și aduce vindecarea. Minunatul Sfânt Ioan Gură de Aur amintește aici că mâna creatorului e mai de preț decât materialul prin care intervine Hristos. Iar mie îmi vin în minte cuvintele Evangheliei copilăriei lui Iisus Hristos (versiunea tradusă din arabă) în care, jucându-se între prieteni și făcând păsări de lut pentru a sufla în ele, constatăm că ale prietenilor Lui cântă în vreme ce pasărea făcute de El... zboară. Cine s-ar fi așteptata ca din scuipat și țărână să izvorască lumina ochilor? 

Domnul îl trimite pe orb spre apă. Știe că spălarea rituală este obligatorie pentru a reintra în comunitate. O comunitate iritată până la foc de ideea călcării Sâmbetei. Creatorul își încălcase ziua de odihnă. Așa s-ar traduce. Și slujitorii, transformați în slugi, sunt deranjați. De rămâneau slujitori – adică împreună părtași minunii – se bucurau și îl îmbrățișau pe orb. Dar ei credeau că sunt cei care dictează norma slujirii și că Omul care-L scosese din orbire încălcase norma. Acel „conform” stasului propovăduit de sistemul lor. Nu conta vindecarea, ci ziua. Nici bucuria omului, ci dreptatea lor care nici măcar nu era conformă cu adevărul – după cum de multe ori avea să dovedească Hristos. Omul vindecat este anchetat după cele mai serioase metode de investigație. Nu doar el, ci și părinții – asupra cărora se interesaseră și Apostolii dacă nu sunt cumva vinovați de orbirea fiului – iar teribilul situației vine că aceștia se leapădă de copilul lor care vede. Ieșirea lui din orbire îi dezechilibrează oarecum. Când era orb, răspundeau pentru el. Văzând, e responsabil. Prin aceasta mută orice excludere doar pe umerii fostului orb. Și el admite nu înainte de a ironiza – „nu cumva vreți să vă faceți și voi ucenici ai Lui” – intransigența lor. Pe om nu-l interesa sâmbăta lor – va fi avut multe în întuneric, fără nici un glas de compasiune care să i se adreseze – ci Ziua când a primit Lumina. Și a gustat astfel din realitate izbăvirii din moarte și întuneric. 

Întâlnirea Mântuitorului cu văzătorul e remarcabilă și îmi pare chiar mai importantă decât întâlnirea dintâi, cu nevăzătorul. Pentru că nevăzători erau mulți dar scoși din orbirea din naștere prin salivă și țărână nu. Hristos constată fermitatea omului în a-și asuma minunea petrecută cu el. Mărturisise că din veac nu se împlinise vindecarea unui orb din naștere. Arătase fariseilor lipsa lor de empatie și duhovnicie empatică suferinței. Refuza să fie un număr pentru că își recăpătase chipul. Întâlnirea din finalul Evangheliei cu Hristos îl arată drept om hotărât de partea lui Hristos. Aviz pentru toți fariseii care mișună prin sistemele religioase ale lumii. Când Dumnezeu te scoate din orbire nici măcar amenințarea că ți se scot ochii nu este validă. Pentru că Cine a făcut ochii poate să ți-i redea cu bucurie și deplin în Har. Fie nouă după Lumina din El nu după întunericul din noi!