Icoană. Artă. Kitsch
Scopul primar al icoanei este pur religios, de a ne duce cu gândul cât mai des și în cât mai multe feluri la Dumnezeu și la sfinții Lui. Din acest motiv nu este potrivit să evaluăm icoanele nici strict din punct de vedere artistic, nici să le socotim niște „obiecte cu putere deosebită”. Nu putem spune că doar icoanele care respectă o anumită erminie sunt bune, iar celelalte sunt kitschuri.
Puțini oameni mai realizează în ziua de azi faptul că prima icoană din lume a fost făcută chiar de Dumnezeu. „A făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut” (Facere 1, 27). Pentru că icoana este de fapt o „facere” după chipul cuiva. E drept că numim de obicei cu numele de icoană doar imaginile făcute după chipuri de sfinți sau după chipul lui Hristos sau al Maicii Sale dar în sens generic, icoană este orice fel de reproducere a chipului cuiva.
Mi se pare cumva ciudat faptul că în ziua de astăzi, în secolul al XXI-lea mai există încă oameni care nu pot concepe un astfel de nivel de abstractizare și mai pun în față vorbe de genul „icoana este idol”. Ortodocșii înțeleg de mai mult de două mii de ani care e diferența între una și alta dar se pare că mai există încă oameni care nu pricep sau care nu vor să priceapă. Dar hai s-o luăm de la un capăt.
Atunci când cineva se uită la fotografia mamei lui spune „uite, ea e mama” și nici prin cap nu i-ar trece că mama lui ar fi o bucată de hârtie sau pixelii de pe ecran. La fel spune „uite, aici sunt eu cu fratele meu” și nu gândește că ar fi o dedublare a propriei personalități din care o parte ar fi intrat în culorile folosite pentru a exprima fotografia iar cealaltă ar fi în propria persoană. Mulți oameni își pun pe birou, la lucru, sau poartă în portofel o poză cu familia și de multe ori privind la acea poză își amintesc de cele bune și de bucurii și reușesc să treacă peste greutățile zilei. Privirea la fotografie duce gândul către persoană, la fel cum privirea la icoană ne duce la persoană și nu ne oprește la zugrăveală.
Vorbim adesea la telefon și nu avem niciodată impresia că am vorbi cu telefonul ci știm foarte bine că îl folosim doar ca să putem lua legătura mai ușor cu cei de departe. Nu personificăm telefonul și nu socotim că aparatul ar fi om, ci suntem conștienți că este doar un instrument pe care-l folosim pentru comunicare.
Pornim calculatorul și ne apare un ecran plin de iconițe sau pictograme. Folosim mouse-ul sau alte mijloace pentru a alege una dintre acele imagini care pentru noi, reprezintă un program. Un browser, un editor de texte, un program de ascultat muzică sau de văzut filme, un program de calcul tabelar, un joc sau orice alt fel de program. Nu prea există mulți oameni în ziua de azi care să nu poată face o astfel de abstractizare. Știm că acea pictogramă reprezintă programul respectiv, dar nu este programul în sine. Programul pornește abia după ce ne exprimăm dorința de a-l lansa activând pictograma care-i corespunde.
La fel au teologhisit și părinții de la sinodul al VII-lea ecumenic și au spus că icoana este sfântă prin chipul pe care-l reprezintă și prin numele care este scris pe ea. Unii teologi și-au dat cu părerea spunând că doar cea zugrăvită cu vopsele este „icoană” dar au greșit și s-a arătat greșeala lor în multe feluri. Sfânta Mahramă a fost făcută chiar de către Mântuitorul cu sânge și noroi. Mai aproape de zilele noastre, fotografia starețului Tadei de la Vitovnița a izvorât mir deși este reproducere fotografică și nu zugrăveală după erminii. Avem mărturii despre minuni care s-au întâmplat în urma rugăciunilor făcute în fața unor copii sau fotocopii după icoane celebre. Copiile făcute prin mijloace industriale sunt numite generic kitschuri. Iată că nici măcar acest lucru nu contează.
Scopul primar al icoanei nu este cel artistic cu toate că de multe ori au ajuns să fie reprezentări artistice de o sensibilitate deosebită. Scopul primar al icoanei este pur religios, de a ne duce cu gândul cât mai des și în cât mai multe feluri la Dumnezeu și la sfinții Lui. Din acest motiv nu este potrivit să evaluăm icoanele nici strict din punct de vedere artistic, nici să le socotim niște „obiecte cu putere deosebită”. Nu putem spune că doar icoanele care respectă o anumită erminie sunt bune, iar celelalte sunt kitschuri. De fapt nu are nici un sens încadrarea unei icoane oarecare în categoria kitschurilor atâta vreme cât definiția lor artistică este una strict secundară.
Icoana prinde viață prin credința omului care se roagă, iar icoana care este ignorată, nu are nici o valoare religioasă, indiferent cât de importantă ar fi din punct de vedere artistic.