Nu știu ce să admir mai întâi în Evanghelia Duminicii acesteia (Luca 13,10-17). Este Evanghelia pe care o citesc mereu celor aflați în poziția de neinvidiat a „cocoșării” sub greutățile vieții. Nu, nu o citez, ci o citim împreună. Ca o rugăciune care ne inspiră o împreună-soluție la starea grea în care oamenii se află, fără de care soluțiile omenești rămân doar proiecte de redresare fizică, foarte rar sufletul urmând efortului trupului de vindecare. 

Femeia gârbovă e rănită de un duh. Intervenția Domnului Hristos în vindecarea femeii îl revoltă pe mai-marele sinagogii locale, care mustră pe Dumnezeu-Omul că nu respectă programul pe care ei, ca oameni, îl impuseseră oamenilor. Din perspectiva Întrupării Domnului Hristos – suntem în drum spre Betleem – intervenția fariseului cu inimă aprinsă pare culmea penibilului. Dar nici noi nu ne abținem a-L certa pe Dumnezeu că lucrează, deseori, în afara planului pe care îl trasăm noi, ca oameni credincioși. Noi nu doar credem în Dumnezeu, ci credem că El trebuie să acționeze conform gândirii noastre. 

Au trecut mai bine de 2000 de ani. Și mulți încă mai tăiem calea Mântuitorului, punându-L la punct: „Nu așa, Doamne, ci uite așa trebuia să faci...”. Privim spre gârbovii din jur și emitem documente, planuri, proiecte. Când, în fond, vindecarea lor ține de relația lor cu Hristos, care, dacă există, trebuie întărită, iar când nu există, trebuie descoperită, crescută, dăruită. Asta nu înseamnă că nu oferim mâncare săracilor sau fonduri pentru împlinirea unor misiuni. Dar nu o facem fără Hristos. Fără motivarea în Hristos a darului nostru. Fără să înțelegem în ce mod El locuiește cu hotărâre, în orice conformare la Binele dumnezeiesc al binelui nostru omenesc. Altfel fariseim, întru totul, intervenția în favoarea gârbovilor. Reducem prea mult la social ceea ce trebuie să păstreze din plin spiritualitatea. 

Soiul nostru de societate este relevant pentru pierderea lui Iisus Hristos din planul de intervenție pentru „gârboviții” lumii. Prea des spunem că noi facem, noi construim, noi conformăm pe om la sistem nu sistemul la nevoile omului. Parte din energiile de bine se pierd pe proiecte fără finalitate duhovnicească. Nu. Nu e suficient să ridici gârbovul din pat. Ci el trebuie să revină într-o comunitate care să-l vadă ca om, nu ca bolnav, ca om întreg și deplin articulat în voia bucuroasă a lui Dumnezeu. 

Pentru mine, Evanghelia aceasta este despre limitele umanului în des-gârbovirea omului. Știu din experiență că putem întoarce acasă bolnavii, dar nu putem să oferim casei siguranța că oamenii întorși sunt mai buni decât erau înainte de a trece prin suferință. Efortul Mântuitorului este să redea chipul omului. Învierea Sa este ultimul act al restaurării femeii gârbove, care este omul în întregul său. 

Privit în lumina Învierii, Domnul Hristos nu poate fi pus la punct de noii farisei ai ordinii umane, în logica nemuririi. Cred că Mântuitorul poartă durerile noastre, dar nu doar ca să le vindece. Le propune Învierea ca formă de înveșnicire, unde gârbovii vindecați vin cu o bucurie mult mai atentă decât „perfecții” auto-referențiali. 

Suntem în cale, spre Betleem. Pentru aceasta Se naște Hristos. Pentru ridicarea noastră din închipuiri și redarea chipului spre asemănare. Fie nouă asemănarea împlinită!