Profețiile despre mesianitatea Mântuitorului Iisus Hristos sunt mult mai multe decât cele înregistrate în manualele noastre de teologie ori în catehismele nostre. Uneori ne e greu să credem, dar tradiția ebraică și cea creștină alcătuiesc, pentru omul modern, izvoare neașteptate de adevăr comun. Un autor italian, Armando Savini, a propus în urmă cu câțiva ani un volum intitulat Il Messia nascosto. Profezie bibliche alla luce della tradizione ebraica e cristiana (Cantagalli/ Chirico, 2019, 301 pg.). Începând de la Moise și finalizând cu profeții, autorul identifică profețiile pe care, cel mai probabil, Domnul Hristos le va fi tâlcuit lui Cleopa și Luca pe drumul spre Emaus. Sunt identificate 25 de descrieri despre Mesia în Pentateuh, 21 în cărțile istorice și poetice și nu mai puțin de 54 de texte din cărțile profetice. Nu sunt texte ascunse, ci ascund în ele tâcuiri ale semnelor și semnificațiilor prezenței lui Mesia Hristos în mijlocul neamului care Îl așteaptă. Psalmii nu sunt, fără îndoială, excluși din „dosarul” Mesia. 

M-am gândit cât de atent poate fi Dumnezeu, prin darul descoperirii amănuntelor vieții Sale, pentru a ne întări în credință. Citind la canonul Psaltirii, am aflat îndemnul acesta care m-a dus cu gândul la un sens al postirii; înfrânarea în raport cu împrăștierea timpului, cu fuga noastră de Dumnezeu. Pentru că, împrăștiindu-ne în căutarea Lui în locuri obscure ale gândirii umane, pierdem sensul luminos al venirii Sale, așa după cum ni-L descoperă Însuși Dumnezeu. Nașterea Sa nu este o veste „șoptită” la urechile unor inițiați. Tot descriptivul Întrupării e la îndemâna noastră. Trebuie aflat, citit și înțeles. Pentru aceasta trebuie să ne oprim din alergătură și să ne tragem sufletul din praful greu al mișcării prin viață. Cunoașterea lui Dumnezeu este o chestiune de simplificare a alergării cotidiene. O limitare a zbaterii în cordelinele rapelului curajos, dar inutil, pe versanții unei vieți fără limita siguranței duhovnicești. 

Am aflat târziu și cu preț mare al împrăștierii limita de la care sufletul meu se caută mai degrabă pe sine decât pe Dumnezeu. Nu. Omul cuminte nu obosește căutându-L pe Hristos, ci construind în jurul său meterezele unei minime cetăți de apărare împotriva răutății aiuritoare a celor lipsiți de sinceritate în căutarea lui Dumnezeu. A celor care cred că fuga după carieră poate înlocui vocația, vocația ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu, nu doar chemare și atât. Priviți la icoana Sfântului Nicolae, așa cum ne-o descrie istoria vieții lui. Nu suntem dinaintea unei pastișe de bine, ci dinaintea unui Sfânt al trăirii Binelui. Odihnind harul lui Dumnezeu în el, ne face să străvedem Împărăția. De aceea, Bătrânul pare un boier bizantin care nu locuiește la Curtea lui Vodă, ci în curtea plină de cer a Împărăției. Acolo unde se odihnește pentru a-l cunoaște deplin pe Dumnezeu. 

Suntem departe de liniștea și bunătatea Sfântului Nicolae. De înțelepciunea ascuțită de har a Sfântului Spiridon ori de mintea doxologică a Sfântului Ambrozie. Sfinți care vin, la rând, pomeniți în timpul postirii. Ei ne sunt puși drept motivare alergării spre Cer. Sincer, după ce le afli prietenia, e greu să mai găsești printre oameni egali și nu pleci dintre oameni numai și din motivul de a povesti acestora că lumea poate fi frumoasă, că poate să se împlinească în Hristos. Nu avem cum să împlinim întocmai exigențele vieții lor, par mai degrabă istorie decât realitate? Poate. Dar cine ne poate opri să dăruim pâine săracilor, să apărăm cuvintele mărturiei de credință și să povestim, în cuvinte frumoase, despre frumusețea de neoprit în cuvinte a Bisericii noastre? Suntem chemați să ne oprim din alergarea ce ne face neoameni, ca să adăstăm în taina cunoașterii lui Dumnezeu. Fie nouă după odihna noastră. Fie-ne postirea timp de respiro în aducerea aminte a rosturilor noastre duhovnicești.