Unul dintre cei mai interesanți scriitori ai vremii de acum, Tomas Halik, teolog și filosof creștin, scrie – în Il sogno di un nuovo mattino. Lettere al papa (Vita e Pensiero, 2024) – un capitol dedicat misiunii profeților și amintește că aceștia nu au făcut, prin mărturia lor, pledoarie unei religii ci venirii lui Iisus Hristos. Aș îndrăzni să spun, alături de ei, că prin Întruparea Domnului Hristos creștinismul a încetat să fie „limba oficială” a religiei mozaice dar nu s-a transformat în limba oficială a unei noi religii. E dificil de înțeles asta astăzi când ne pierdem în teribile construcții lingvistice și de substanță simbolică pentru a explica conținutul fundamental al creștinismului care nu e alta decât viață în Hristos. Un mod de viață și nu o nouă construcție religioasă ne propune Întruparea Domnului Hristos. Un mod de a fi. 

Profeții au visat la „o nouă dimineață” a credinței nu la un amurg insipid. Dimineața Nașterii Mântuitorului și aceea a Învierii Lui care alcătuiesc, împreună, zorii „zilei celei neînserate a Împărăției lui Dumnezeu”. O Împărăție în care viața este principiul care strânge veșnicia în orizontul de dincolo de așteptare. O desăvârșește. Dar începutul dimineții ei este pe drumul ce leagă Nazaretul de Betleem ori, dacă vrem să fim și mai conștienți de valoarea călătoriei acesteia, leagă aleea alungării omului din Rai cu gura Mormântului peste care se așază Lumina. Poate că dincolo de melodicitatea – cu totul specială – a colindelor înțelegem parte din taina Crucii ce se naște în peștera din Betleem și din rostirea lor. Meditația poporului ne vorbește cum „Raiul cel închis, azi iar s-a deschis” ori cum timpul Venirii Mântuitorului  este împlinirea așteptării profeților: „astăzi S-a născut, Cel fără-nceput, cum au spus prorocii”. De aceea, zic, drumul Betleemul coboară din Rai să facă iarăși Rai din lumea în care ne zbatem. De unde și încercarea noastră de a acomoda lumea la o nouă frumusețe „împodobind-o” cu lăstărișul înflorti în lumină al  brazilor ori pur și simplu al cotidianului. De unde și efortul nostru de a ne îmbelșuga masa, locul comuniunii înainte de existența Liturghiei și al continuității binecuvântării lui Dumnezeu. Colindele despre pâine și vin și măruț pus pe masă descriu o realitate care vine mult mai de departe decât credem. E forul unui popor credincios la nădejdea Venirii lui Mesia. 

Drumul spre Betleem nu cheamă doar să postim. Ci și la o limpezire de gânduri. La o așezare pe seama cunoașterii conținuturilor legate de Naștere și Înviere. Concomitent. Ca laturi ale aceleiași dimineți. Poate că vă pare de neînțeles dar toate diminețile vieții noastre trec prin naștere și se așază în direcția Învierii. Niciodată și la nici unul altfel decât așa. Zilele acestea am descoperit că oamenilor colindele le plac că sunt veselos-tânguioase. Ceea ce numește Olivier Clement ca fiind „tristețea radioasă” a cântărilor din Vinerea Mare se încadrează la Naștere în strălucirea întristată, oarecum, a colindelor. Nu e vorba de tristețe propriu-zisă cât de grijă. O grijă curajoasă pentru Pruncul acesta Care se naște din Fecioara Maria dar are nevoie de noi – pentru că așa vrea El – ca să „crească” în trupul unei societăți bolnave de ură și derizoriu. Poate de aceea colindul e cântec de ceată, cu participarea tuturor. El nu-i doar pe melodie ci pe înțelegere de conținut. Înainte de a-i descoperi copilului la școală tainele unei creații și trăirea sub aripa protectoare a Duhului Sfânt el știe aceasta din colind, din așezarea în pagina inimii a marilor adevăruri. 

Scriu rândurile acestea în nădejdea că-i vom așeza pe copii în linia prorocilor. Prin colind. Mărturia lor nu trebuie trimisă nici pe dealuri cu renii și nici prin bucătării în care se frământă și desăvârșesc cele mai bogate mese. Nu despre asta e vorba în Crăciun. Ajutați-i să călătorească spre Betleem cu puterea magilor și sensibilitatea Maicii Domnului, în bucuria tăcută și luminoasă a unei Creații care aștepta o noua dimineață. Care a și sosit. Ziurel de ziurel...