Astăzi, când Biserica ne-a îngăduit aducerea aminte a vindecării femeii gârbove (Luca 13,10-17), mi-am adus aminte de lecția pe care Nașterea Mântuitorului Hristos o oferă lumii de atunci, precum și lumii de azi: recuperarea icoanei femeii. 

În ciuda eforturilor educației și culturii sociale din ultimii ani, societatea tot mai are în ea vibrațiile unui misoginism fără sens. Mântuitorul nu se putea naște decât din Fecioară, iar femeia este, dacă e mai ușor de înțeles pentru unii, „inevitabilă” nașterii. Fără ea, fără prezența ei purtătoare de har și de prunc, nu poți avea pretenția nașterii și menținerii în viață a unui popor. 

De fapt, Maica Domnului vine să reactualizeze imaginea unui adevăr. Fără ea nu Se putea naște Hristos, așa cum fără mamele noastre niciunul dintre noi nu puteam avea izvor de trup și suflet în lumea pe care o străbatem. Maica Domnului este extrem de curajoasă. Ține taina în ea și nu dă explicații, nu simte nevoia să se scuze că a fost aleasă spre a-L naște pe Mesia. Știm din textele Scripturii și din obiceiul vremii că o astfel de culpă precum purta ea însemna condamnare la moarte prin lapidare. Cu o astfel de provocare asupra vieții sale, Maica Domnului poartă grijă de viața Pruncului ce se zămislește în ea, cu riscul propriei vieți. 

Naște pe Hristos cu viața ei. Naște Viața biruind moartea „legală” care o pândește. Așa trebuie privite femeile mironosițe, așa trebuie privită femeia căreia Hristos îi iartă păcatul, așa trebuie privite femeia din Samaria și Maria Magdalena. Ele sunt un exercițiu de Înviere înainte de Înviere. Le scoate Domnul din moartea socială și din amenințarea cu moartea fizică și le așază în taina vieții care luminează viața. 

Se vădește că în cele mai fragile ale lumii află odihnă Hristos. Priviți la femeia cu scurgerea de sânge ori la această femeie gârbovă, ce încă ne străbate Duminica, ascultați reacția comunității religioase și veți înțelege, sper, că Mântuitorul le apără inclusiv astăzi de abuzul de interpretare și de răutatea privirii noastre. Și vă asigur că nu toate ale vindecării sunt cuprinse în Evanghelii, în care de s-ar fi scris toate cele întâmplate, lumea nu ar fi putut să încapă cărțile scrise. 

Naște Maica Domnului pe Mesia, iar El reconstituie fragila lumină a feminității. O reașază în valorile care însoțesc lumea, pentru ca ea să rămână lume cu oameni, nu cu monștri. E vizibil că Părinții Bisericii insistă în construirea textelor evanghelice așezate la îndemână în postul Nașterii tocmai pe aceste „recuperări” pe care Întruparea le aduce în iconomia Duhului Sfânt. Chiar dacă pare o preocupare colaterală teologiei, vă asigur că reconstruirea icoanei mamei și a femeii ca trăitoare a vieții copiilor ei este consemnată ca atare de cei care văd în Hristos Învierea.

Pe calea spre Betleem însoțim, cuminți și fără habotnicii de sens, Lumina lumii, care luminează tuturor. Care pe măsură ce atinge cu lumina Sa câte un personaj din viața imediată Lui, constați că te trimite către toți oamenii aflați în aceleași condiții, indiferent de cotlonul geografic ori sufletesc în care s-ar afla. Taina restaurării feminității e vădită de gesturi și cuvinte, de infinita iubire care curge dinspre Crucea Golgotei spre inima sclerozată în răutăți a protipendadei religioase. Nu doar de atunci. Poate că e o verificare a propriei noastre nevoi de a recupera așezarea dinaintea gingășiei Maicii Domnului. Veți spune: „Bine, dar ea este specială...” Am să vă răspund că nu s-a comportat niciodată ca o specială – cu atât mai puțin ca o divă ori vector de imagine – și că smerenia ei umple până astăzi de sens feminitatea. 

În călătoria spre Betleem, Maica Domnului încarcă în smerenie și cu virtutea curajului toate femeile lumii, mame sau nu, dovedind că atunci când Îl porți pe Hristos în inima ta nimeni, niciodată, nu poate să te oprească și nici să te înfrunte pentru a-ți scădea puterea dată de El. Prin așezarea ei înaintea noastră, Mântuitorul vindecă de gârboveală o lume întreagă, arătând că fiecare om, fiecare suflet contează. Și contează enorm pentru El. 

Pe drumul nostru spre Betleem ne-am odihnit doar pentru a ne aduce aminte cât de importantă este Maica Domnului în iconomia mântuirii, dar și în vindecarea de clișee ieftine — și de oameni ieftini — a propriilor noastre vieți. Ne îndeamnă să nu acceptăm jumătatea de măsură drept iubire și judecata aproapelui drept mai importantă decât propria rațiune.

Pe drumul nostru spre Betleem ne-am odihnit numai pentru a ne aduce aminte cât de importantă este Maica Domnului în iconomia mântuirii, dar și în vindecarea de clișee ieftine a propriilor noastre vieți. Ne îndeamnă să nu acceptăm jumătatea de măsură drept iubire și judecata aproapelui mai importantă decât propria rațiune. 

Și, nu în ultimul rând, ne îndeamnă să Îl urmăm. Dar după glasul Lui, după modelul Lui de învățare a lucrurilor lumii. Model din care respiră iubirea Maicii Domnului și calmul de har prin care reașază femeia în creație și o împlinește în bucurie. Ea este cea care ne face să fim, punându-și propria viață zălog pentru asta.